Dacă Piteştiul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să-l studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
„Ca să se ajungă la Câmpulung, cine vrea să se coboare la satul Pitului, de unde Piteștii, care, fiind la răscruce, a devenit mai târziu târg și la urmă oraș, trebuie să încalece spinările de dealuri”, scria istoricul Nicolae Iorga în 1937. Îndemnul său de călătorie oferea şi o etimologie, dar adevărul este că nu se ştie nici astăzi de unde vine numele acestei foste reşedinţe voievodale temporare, atestată ca oraş într-un hrisov din secolul al XIV-lea.
Cinci veacuri mai târziu, Piteştiul era destul de dezvoltat. Avea case boiereşti (în Argeş stăpâneau Goleştii, Cantacuzinii, Craioveştii), mai multe biserici ortodoxe şi una catolică, o sinagogă, două fabrici (de postav şi de produse chimice), un spital şi mai multe şcoli. Liceului „I.C. Brătianu” i s-a adăugat după Războiul de Întregire încă un liceu, numit „Zinca Golescu”. Comunitatea a sporit în acea vreme, ajungând la aproape 20.000 de locuitori.
Filologul Nazica Gărduş era născută în acei ani de prosperitate. Înainte de a merge la facultate în Bucureşti, absolvise Liceul „Zinca Golescu”, şcoală care avea deja un renume.
„M-am născut la Piteşti în strada Craiovei şi m-am născut în ziua de Anul Nou, atunci când Piteştiul era foarte frumos. Povesteau părinţii mei că Piteştiul era în vremea aceea un târguşor de negustori, erau foarte mulţi negustori şi mai mari şi mai mici, erau negustori evrei, greci, armeni, toţi cu prăvălii foarte frumoase şi depozite. Depozitele de vin erau ale grecilor, vă pot da şi nume, dar nu cred că vă interesează…
Strada Teiuleanu era o stradă care ducea… lega Târgu din Vale, îi zicea strada Teiuleanu pentru că era Liceul Teiuleanu, era liceu pentru domnişoarele care învăţau meserie şi nu voiau să facă facultate, dar să rămână cu ceva meserie. Şi după numele celei care a făcut şcoala se numea Teiuleanu, Liceul Teiuleanu, strada se numea tot Teiuleanu.
Pe partea dreaptă erau toate depozitele de vin şi le deţineau grecii – Tefas, Alexiu – şi cu nişte butoaie şi nişte subsoluri, crame, jos, la subsol, foarte mari… Din aceste familii mai sunt fete care trăiesc şi acum. […]
Acasă, la Piteşti, lăptăreasa care venea era de la Valea Mare şi pe uşa noastră nu scria cât lapte a depus decât la sfârşitul săptămânii, când se făcea plata. Pentru un kilogram punea un zero, pentru o jumătate de kilogram trăgea o liniuţă şi pe urmă adunam şi ştiam cât s-a cumpărat şi cât trebuie să plătim. Muncitorii din fabrica lui tata erau majoritatea din Valea Mare, că de aceea ne-am şi refugiat acolo [în timpul războiului], deci familia Beja era familia care era gazda noastră şi stătea pe dealul acela cu viţă de vie…”
[Interviu de Remus Cârstea, 2000]
