„La Craiova, în ziua de 13 iunie 1848, în aclamaţiile entuziaste ale craiovenilor intră în sala de examene a Şcolii Centrale, azi Liceul Carol I, membrii Guvernului Provizoriu. Aici, la tribună, Ion Heliade Rădulescu a citit cu solemnitate Proclamaţia de la Izlaz. Întrucât afară, în faţa şcolii, se afla o mulţime entuziastă, inclusiv elevi ai şcolii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, pentru toţi aceştia profesorul Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), suit într-un pom, a citit Proclamaţia care, între altele, cerea învăţătură pentru toţi egală, progresivă, după facultăţile fiecăruia, fără nicio plată, şi înfiinţarea a două universităţi: una la Bucureşti şi alta la Craiova.” (Nicolae Andrei, File din istoria dezvoltării învăţământului în oraşul Craiova după 1821)
Universitatea avea să apară la Craiova cu mult mai târziu, dar acest moment pitoresc al revoluţiei sale paşoptiste prevestea epoca de modernizare. Căci la graniţa dintre cele două secole, al XIX-lea şi al XX-lea, oraşul boierilor olteni se occidentaliza, devenind european. Activităţi în micile fabrici de produse chimice, de mașini agricole, de arte grafice, în tăbăcării şi ateliere textile – acestea erau ocupaţiile locuitorilor. După Războiul Întregirii acestea s-au dezvoltat, mulţi dintre lucrătorii lor fiind veniţi din satele Olteniei.
Anton Alexandrescu (1905-1984) venea din comuna Laloş, judeţul Vâlcea, dar nu ca să lucreze, ci să facă şcoală. „După Primul Război am plecat la Craiova să învăţ carte, cu oarecare întârziere, fiindcă în Oltenia, în perioada războiului, şcolile secundare au fost închise”, povestea el într-un interviu care datează din 1974, realizat de Eleonora Cofas la Muzeul de Istorie a Bucureştiului. Până în 1925 cel care avea să devină om politic şi funcţionar specializat în finanţe-bănci a fost elev la Gimnaziul Fraţii Buzeşti. Iată cum arătau Craiova şi locuitorii săi, aşa cum şi le aminteşte Anton Alexandrescu:
„Ceea ce m-a impresionat, ca ţăran, a fost condiţia de existenţă în Craiova, în oraş: trotuare, nu era noroi; lumină noaptea, nu era întuneric; apă potabilă adusă pe ţeavă; lumină electrică în casă. Mai târziu am luat contact şi cu Baia comunală şi o seamă întreagă de alte condiţiuni care m-au impresionat cel puţin tot atât de mult cum am fost uimit atunci când am intrat pentru prima dată într-o librărie, să văd o prăvălie imensă, plină cu cărţi! Noi, de la cârciumă sau de la prăvălia satului, cumpăram [doar] peniţe şi caiete…
Toate acestea au contribuit fundamental şi imediat la hotărârea mea de a lupta toată viaţa pentru ca şi lumea din care m-am ridicat, ţărănimea, să aibă parte de condiţii de existenţă mai bune. M-a mai ajutat şi faptul că un văr al meu mai mare cu câţiva ani – fusese ucenic şi ajunsese lucrător de croitorie – era secretarul sindicatului lucrătorilor croitori din Craiova. Locuiam împreună şi mi-a dat să citesc diferitele broşuri, mai târziu mi-am dat seama că erau broşuri traduse din literatura socialistă. […]
Umblând prin Craiova să încasez abonamentele, în acelaşi timp auzeam, ascultam şi poate eram şi luat în serios mai mult decât meritam, cu vârsta şi cu cunoştinţele mele politice de atunci. Asta m-a făcut – [fac] paranteză aici – ca, ori de câte ori venea în Craiova o personalitate politică să ţină o întrunire sau să ţină o conferinţă, [eu să fiu prezent]. Era o asociaţie particulară <Prietenii Ştiinţei> care organiza permanent conferinţe săptămânale cu intelectualii din toată ţara, eu eram printre primii, împreună şi cu alţi colegi. Am avut norocul să văd… să ascult şi să apreciez mai mult ca ţinută fizică atunci pe Alexandru Marghiloman, pe Gheorghe Cristescu Plăpumarul – cum îi zicea lumea atuncea, socialist teribil – pe Ion Mihalache, pe profesorul Nicolae Iorga, pe Alexandru Vaida Voevod, pe Ionel Brătianu şi mulţi alţii, alte personalităţi politice din Bucureşti care veneau cu aerul firesc de înaltă autoritate şi înalt prestigiu în opinia publică în Craiova. Unii mă entuziasmau. Alţii, însă, cu cât i-am privit – parcă îl văd în maşină, cu figura leneşă, cu mâna la tâmplă, pe Ionel Brătianu – mă indignau şi mai ales că ne-au obligat pe noi, elevii, când a venit cu maşina dinspre Florica, să stăm de o parte şi de alta a trotuarului şi să strigăm <Ura!>. Eu deja eram <infectat> de alt curent…
Alţii, însă, m-au impresionat prin ţinuta lor. De exemplu, Alexandru Marghiloman, cu joben, cu redingotă, cu privirea autoritară, distantă, în natura conformaţiei lui spirituale şi mai ales printr-o ţinută decentă în vorbire şi lipsită de pasiune. […]
Singurul regret îl am că, până acum, nu am stăruit îndeajuns ca să reabilitez, să fac să fie republicate, retipărite, o parte din poeziile scriitoarei Elena Farago, sufletul mişcării progresiste intelectuale din Craiova, alături de care am lucrat trei ani şi care mi-a împărtăşit din intimităţile vieţii şi idealurilor ei şi care nu ştiu pentru ce motiv este rămasă necunoscută – deşi la Craiova i s-a făcut şi o casă memorială – când atâţia alţii, absolut nejustificat sunt readuşi în vitrina librăriilor fără merite. Şi din această colaborare cu Elena Farago şi cu colectivul care scotea revista Năzuinţa am avut de câştigat şi de consolidat orientarea mea în direcţia aceasta de <nemulţumit>, ca să nu zic de <răzvrătit>.”
[Interviu realizat de muzeograful Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1974]
