Dacă Cernăuţiul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să-l studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
Atestat din vechime în hrisoavele domnitorilor moldoveni, Cernăuţiul a aparţinut Ţării Moldovei timp de patru secole (al XIV-lea – al XVIII-lea), pentru ca în 1774 să ajungă pentru un veac şi jumătate în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Destrămarea imperiului şi Unirea Bucovinei cu România l-au adus la Ţara Mamă, astfel încât oraşul cu străzi largi şi construcţii impunătoare a devenit o mândrie a României Mari. Nu pentru multă vreme, din păcate. După 22 de ani istoria, în mersul ei capricios, avea să îl trimită în graniţele Uniunii Sovietice, să îl readucă pentru scurt timp în cele ale României (1941-1944), din nou în URSS, iar în zilele noastre în hotarele Ucrainei.
Claudiu Tanasiciuc era născut în 1917 în Bucovina, în familia unui preot care fusese secretarul mitropolitului Vladimir Repta. Rămas orfan de tată la vârsta de un an (preotul murise în timpul epidemiei de gripă spaniolă din 1918), Claudiu şi mama lui s-au stabilit la Cernăuţi, alături de rudele mai avute care erau înnobilate de foştii stăpânitori austrieci. În „Mica Vienă” şi-a făcut inginerul Tanasiciuc studiile gimnaziale şi liceale, acestea din urmă încheiate cu puţin timp înainte de cedarea Bucovinei (1940) şi pierderea Cernăuţiului. Iată cum arăta oraşul adolescenţei sale în vremea României Întregite:
„[Cernăuţi] era unul dintre oraşele mari ale ţării, cu 115 000 de locuitori, era al treilea oraş din ţară şi modern ca Timişoara şi Clujul, oraşe care au fost [şi ele] austriece.
Ce însemna pe vremea aceea <un oraş modern>?
A fost primul oraş din România care a avut troleibuz. Pe urmă era pavat, asfaltat ca toate oraşele; plus, erau şi obiceiurile atuncea [schimbate], de-abia încetaseră duelurile, pe timpul unchiului meu. […] Ei, acolo erau vreo trei-patru societăţi studenţeşti româneşti, Junimea, Arboroasa, Dacia… şi astea duelau între ele. Plus, celelalte neamuri [etnii] aveau societăţile lor, aşa că duelul pe timpul acela al studenţiei unchiului meu era ca la Heidelberg.
Era Mitropolia Bucovinei, era o mitropolie de vază, la un moment dat a avut sub ocrotirea ei până şi Biserica Ortodoxă din Dalmaţia. Facultatea de Telogie din Cernăuţi era o facultate vestită, încât veneau şi din Grecia la Cernăuţi să înveţe! Şi pe lângă această facultate, cu timpul s-a format Universitatea şi pe încetul şi liceul. Şi e de remarcat că Eminescu a învăţat la Cernăuţi, la şcoala lui Aron Pumnul. […]
În Cernăuţi locuiau oameni de etnii diferite. Care erau relaţiile dintre ei?
Ei, relaţiile au fost paşnice între oameni. Eu ştiu că pe strada mea erau ucraineni, polonezi, evrei şi români. Şi noi toţi ne aveam foarte bine şi jucam fotbal cu echipe din altă parte fără să fie deosebire. Deosebirea, însă, era la echipele mari de fotbal, fiecare neam avea echipele sale […] şi aceste lupte sportive înlocuiseră pe timpul meu duelurile dinainte. […] Românii mergeau la [Liceul] <Aron Pumnul>, ceilalţi aveau liceele lor, de exemplu ştiu că ucrainenii aveau Liceul 4, iar evreii aveau un liceu particular, <Emilian Grigoroviţă>, şi ei erau mai bogaţi şi mergeau spre centru. Şi noi mergeam dinspre centru acasă. Ei bine, întâlnirile astea s-au soldat la un moment dat cu bătăi, încât şi eu m-am trezit la un moment dat trântit în zăpadă de unul mai mic ca mine, când eram în clasa I. Aşa că în ziua următoare m-am dus şi eu să dau câţiva pumni din spate unuia. […] Însă, la un moment dat, bătăile astea au luat o formă mai gravă, că am văzut la un moment dat doi din clasa a V-a mergând cu o bară în servietă şi am văzut eu că nu e bine. Noroc că atunci când s-a ajuns la bătaie au ieşit lucrătorii din magazinele alăturate şi din atelierele alăturate şi i-au despărţit. Şi după aia s-a luat măsura ca liceele noastre să nu mai aibă ieşirea la aceeaşi oră şi s-a decalat ora de ieşire şi astfel bătaia a încetat. […] Relaţiile cu evreii în general erau bune, noi cumpăram de la [nişte] evrei şi pentru că eram clienţii lor mama lua marfă în avans şi o plătea la pensie.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2002]
