În Evul Mediu Bucovina era populată în cea mai mare parte cu români. După instalarea stăpânirii austriece au început să vină ucraineni, iar unii dintre marii boierii autohtoni s-au refugiat în Ţările Române. În timp ce administraţia se germaniza, locuitorii Bucovinei îşi sporeau numărul cu galiţieni, polonezi şi evrei, mulţi dintre ei fugiţi din calea presiunilor religioase sau economice. După război, în vremea României Mari, la recensământul din 1930 vechiul oraş de pe malul Prutului număra peste 30.000 de români, peste 11.000 de ucraineni, aproape 9.000 de polonezi, 42.500 de evrei, peste 16.000 de germani şi 1.500 de ruşi. Convieţuirea tuturor acestor etnii, cu tradiţiile lor sociale, culturale, religioase, au făcut din Cernăuţiul vechi un oraş pitoresc şi tolerant…
Fiind un sentimental, demograful şi sociologul Vladimir Trebici (n. 1916) s-a simţit toată viaţa legat de Cernăuţiul său care îi deschisese gustul pentru vechi şi nou, pentru clasic şi modern, deopotrivă.
„Înainte de a urma liceul, în anul 1925-26, părinţii mei au avut buna inspiraţie ca să mă dea la şcoala primară din Cernăuţi, cea mai veche şcoală care pe vremea austriacă se numea <Şcoala Principală Moldovenească> şi unde l-am avut predecesor pe [însuşi Mihai] Eminescu. Ştiţi, aşa cum ştie oricine, că Eminescu a făcut două clase la şcoala primară din Cernăuţi, în 1858-59/1859-60, eu am şi văzut şi certificatele elevului Eminovici, cum se numea pe vremea aceea. Deci, acolo am făcut eu ultima clasă din şcoala primară şi trebuie să spunem că asta era la opt ani după Marea Unire. Prin urmare, şcoala aceasta primară era şi ea în curs de românizare, cum era tot învăţământul din Bucovina. […]
Ideea aceasta este foarte importantă şi interesantă: mediul Cernăuţilor de altă dată era un mediu cosmopolit. […] La Cernăuţi erau români, erau austrieci, deci germani; etnia cea mai numeroasă erau însă evreii şi de asemenea erau ucrainieni, polonezi, armeni şi aşa mai departe. Acesta este mediul oraşului, mediul pe care eu l-am cunoscut foarte bine, viaţa de toate zilele şi deci am putut da mărturie, cum voi da şi în viitor despre spiritul de toleranţă care s-a format în această parte şi care astăzi este invocat aşa de des. […] Bucovina a permis o asemenea convieţuire. […] La Cernăuţi, de pildă, să cunoşti trei limbi era aproape obligatoriu, altminteri nu exista comunicare, deci limba germană, ucraineană [şi limba română]… Cei mai abili sau cei mai adaptaţi la asemenea condiţii erau evreii care, toţi, erau [vorbitori] de limbă germană, din cauza asta la recensămintele austriece ei se declarau de limbă germană. Limbă de conversaţie era limba germană, limba ucraineană – în special în mediul rural, ca şi limba română, asta era realitatea! Dar am avut şi polonezi şi erau mulţi şi dintre colegii mei, părinţii nici nu mai spun că vorbeau trei limbi în mod curent. Nu se putea altfel în monarhia Austro-Ungară, în special în provincia istorică Bucovina.
Acasă în ce limbă vorbeaţi?
Acasă, româneşte. Tata şi cu mama mai vorbeau între ei germana când eram noi foarte mici şi încă nu ştiam germana, când vroiau să-şi comunice lucruri pe care copiii nu trebuiau să le cunoască. […]
După ce am dat bacalaureatul, în iunie 1933, m-am înscris la universitate. […] O particularitate care singularizează sau singulariza Universitatea din Cernăuţi faţă de Universitatea din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi aşa mai departe consta în aceea că – în tradiţia austriacă şi, mai largă, germană – avea societăţi studenţeşti, o societate studenţească unde îţi petreceai mai mult timp decât la universitate. […] Eu m-am înscris la o societate care cultiva tradiţiile medievale, după modelul german: băteam duel – astăzi când îi spui cuiva chestia asta are un sentiment foarte ciudat! – purtam uniforme, chiar săbii la festivităţi, asta era viaţa noastră. Deci, mai importantă era viaţa la societatea studenţească, cu serate, cu cursuri obligatorii de dans, cursuri obligatorii de maniere – poate că ar fi bine să fie introduse astăzi! Noi făceam serenade fetelor, […] eu nu-mi pot imagina un oraş mai romantic decât Cernăuţii de altă dată. Baluri, dueluri, serenade, excursii, cutare, totul era aşa…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
