Întâlnire online cu Sophia Loren, care poartă un pulover roșu cu guler ridicat, care îi subliniază trăsăturile încă emblematice, la 86 de ani. Lângă ea, în casa elegantă din Geneva, stă fiul ei Edoardo Ponti, cu brațul în jurul umerilor ei, cu mâna „împletită” cu cea a mamei sale, precum nodul unui copac.
Și o sărută pe dosul mâinilor, o mângâie, au priviri complice, traduceri afectuoase ale întrebărilor uneori neînțelese.
„Este a treia oară când lucrăm împreună. Mama mea abordează fiecare film ca și când ar fi primul și singurul din viața ei. Asta o face să fie artista care este. Mulțumesc, mămico!”, spune Edoardo, prezentând filmul „La vita davanti a sé”, o dramă despre integrare și povestea emoționantă a lui Madame Rosa, supraviețuitoare a Holocaustului și fostă prostituată, care își dedică viața copiilor prostituatelor.
Pe Netflix din 13 noiembrie, acest film bazat pe romanul cu același nume scris de Romain Gary, marchează întoarcerea lui Loren pe platoul de filmare, la 11 ani după „Nine” / „Nouă” de Rob Marshall. Scrisă de Edoardo împreună cu Ugo Chiti, „La vita davanti a sé” este „o poveste frumoasă din toate timpurile, pe care am căutat-o și am dorit-o puternic”, explică Sophia Loren, care pe coridorul casei sale din Geneva ține nenumăratele premii câștigate de-a lungul carierei sale intense. Și vorbește ca o Pythia online, vedeta din Pozzuoli: detașată, cu simțul măsurii, suspendată în bula unui star intact. Cu excepția cazului în care vine vorba de Edoardo.
„Cea mai dificilă scenă? Cea în care ploua cu găleata. Eram toată udă și el, fără să se miște din spatele camerei de luat vederi, mi-a spus: Nu clipi. Doamne, cum să fac așa ceva? Dar când fiul meu vorbește, pentru mine sunt lucruri grozave”, povestește Sophia. În filmul său circulă „mesajul toleranței, iertării, iubirii la care avem cu toții dreptul. Toți, toți”, afirmă actrița.
Și personajul lui Madame Rosa, praful timpului pe părul ei și micile flori pe hainele ieftine, cât de mult vă face să vă gândiți la mama dumneavoastră? „Mama mea, o femeie frumoasă și un artist minunat, așa era. Vorbea mult, se făcea auzită. Cânta foarte bine la pian și, după război, cu americanii, mâncam datorită pianului ei”, își amintește diva, mândră de originile sale napolitane. „Sunt 1000% napolitană: dacă trebuie să cânt, cânt un cântec napolitan. Norocul meu? Întâlnirea cu Vittorio De Sica, un napolitan din apropiere de Napoli: o școală minunată”, își amintește ea. Desigur, amintirea unei copilării dificile, printre lipsuri și greutăți, a ajutat-o foarte mult să își creeze personajul. „Acele lucruri nu se uitată niciodată: sunt întotdeauna prezente, rămân în suflet”.
Filmat la Bari, care înlocuiește Belleville din perioada imediat de după război, descrisă de Gary, filmul lui Ponti pune în centrul narațiunii „tăcerea, marea, plaja, Napoli”, reflectează Sophia, filmată cu drag de fiul ei. „Știu că era Bari!”, se apără Sophia, care spune că este speriată de COVID-19. „Nu ies din casă și sănătatea noastră este importantă. Sunt pentru respectarea legii. Mi-e frică de tot. Conexiunea dintre oameni este importantă. Până la un anumit punct”, spune Sophia, în timp ce reporterii încearcă, în zadar, să o tragă de sacou către o actualitate care nu îi aparține: diva este depășită de situație, adică eternă.
În ceea ce privește revenirea pe platourile de filmare, câștigătoarea Premiului Oscar subliniază emoția filmărilor, după absență. „Parcă acei ani nu ar fi trecut. Având o poveste puternică de filmat, am reușit să uit absența mea de pe platoul de filmare. A fost un moment foarte frumos”. În film, o scenă are loc pe o terasă plină de haine atârnate la uscat. Ar putea fi un tribut adus peliculei „Una giornata particolare” / „O zi deosebită” de Ettore Scola, în care Sophia glumea printre lenjeria luată de vânt, urmărită de Mastroianni?
Și, dacă ea neagă, el, Edoardo, recunoaște: „Da, a fost un omagiu adus filmului preferat al mamei mele. Haine întinse la uscat, pentru a-și aminti itinerariul cinematografiei ei”. „Mulțumesc, nu știam!”, spune Sophia. Emoții pe internet, live. „Nu pot spune ce înseamnă pentru mine să fiu regizor pentru mama mea. Dacă sunt sever, detașat? Nu reușesc să vorbesc despre asta: de fiecare dată mă emoționez și, dacă încep să plâng… „, explică Edoardo, care și-a regizat mama în filmul „Cuori estranei” (2002) și într-o adaptare a peliculei „La voce umana” de Jean Cocteau, în 2014.
„Fiul meu mă cunoaște foarte bine. Cunoaște fiecare colț al feței mele, al inimii mele, al sufletului meu. Nu trece la următoarea scenă, dacă nu a filmat cel mai profund adevăr al meu”, precizează Sophia. (https://www.ilgiornale.it/)
IL GIORNALE (Italia), 30 octombrie 2020
Traducerea: Oana Avram
