Dacă Zărneştiul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să-l studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
Zărneştiul avea să devină oraş abia în vremea comunismului, în 1951, dar aşezarea cu numele „Zârna” exista deja în secolul al XIV-lea. Aflăm aceasta dintr-un document, primul care îi atestă existenţa în locul în care este şi astăzi, la poalele Pietrei Craiului, pe malurile râului Bârsa. De-a lungul timpului, locuitorii săi au fost pădurari, agricultori, crescători de animale, olari, grăniceri, manufacturieri, muncitori în fabrici. După Primul Razboi Mondial Zărneştiului i se alătură din punct de vedere administrativ Tohanul Vechi, o localitate apropiată, la fel de veche (şi conectată la transportul feroviar din 1892), care astăzi este un cartier al oraşului.
Născut în 1922 în Zărneşti, Constantin Ioanovici şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii aici, iar primele sale amintiri sunt dintr-o epocă de mare dezvoltare a acestei pitoreşti localităţi aflată la 30 de kilometri de Braşov.
„În vremea aceea meseriile erau particulare, vorbim despre cei care făceau tâmplărie, zidărie, cizmărie, croitorie, tinichigerie, fierărie, era într-adevăr un ansamblu de servicii de care te puteai servi în orice moment. Erau foarte săritori, noi copiii ne duceam la ei, ne rugam de exemplu la fierării să facem cercuri cu care ne jucam – asta era joaca de vară. Sau alte lucruri de-astea pentru [copii], nimicuri. Dar ne serveau fără să ne ia niciun ban.
Erau prăvăliile particulare. Prăvăliaşul respectiv se ducea la Braşov cu carul cu cai şi-şi aducea produse de desfacere în comună. Se aproviziona de la Hesshaimer, un depozit mare în Braşov. Găseai acolo absolut tot ce trebuie. Erau pe vremea aceea cam vreo 10 prăvălii alimentare, dar găseai absolut tot ce trebuie. Erau [de asemenea] magazine mixte, nu numai alimentare, aveau şi cupoane de stofă şi cartofi de vânzare, făină, tot găseai, nu se punea problema să te duci la o prăvălie, să te trimită în altă parte.
Existau şi comercianţi ambulanţi?
Da; nu existau benzinării pe vremea aceea, ci, fiind înainte de a se electrifica comuna, iluminatul interior se făcea cu gaz, cu petrol şi combustibilul acesta venea din Câmpina, cu căruţe cu cai. Şi comercianţii respectivi mergeau pe stradă şi strigau: <Hai la gaz, hai la gaz!>. Fiecare cetăţean trecea cu canistra respectivă şi-şi cumpăra cât avea nevoie pentru o perioadă mai îndelungată, când, din nou, îşi făceau apariţia aceşti comercianţi.
Dar când s-a electrificat localitatea?
Cam prin 1927, că ştiu că în perioada când eram la grădiniţă şi noi aveam în casă lampă de gaz; în 1925-26 nu era… […] După ce s-a electrificat Zărneştiul, [curentul electric venea] din reţeaua naţională. […] Nu existau generatoare de curent sau aşa ceva. Fabrica, în schimb, avea generator de curent… să nu uit să vă spun: când s-a electrificat comuna, energia era distribuită din Fabrica de Celuloză care avea distribuitoare de current în prima fază. Şi pe urmă s-a făcut de la sistemul naţional…
Aţi spus că Fabrica de Celuloză a încercat să-şi introducă şi gazul metan…
Şi l-a introdus, în 1938, pare-mi-se… Şi Societatea Naţională de Gaz Metan în vremea aceea dorea să-l introducă şi în comună, […] au vrut să introducă în 100 de case gratuit, numai ca să poată să-şi asigure ramificaţia de gaz şi în comună. Ei, n-au fost de acord cei care erau pe atunci la primărie, la conducerea comunei, fiindcă e o zonă de pădure unde se află Zărneştiul şi spuneau că n-au ce să facă cu lemnul! Şi aşa am rămas fără gaz, gaz care s-a introdus mai pe urmă, în 1992.
Ce ne puteţi spune despre legăturile de transport, calea ferată, de exemplu?
Calea ferată, să ştiţi că nu pot să vă spun când a fost pusă în funcţiune, dar exista în vremea aceea, când eu eram în cursul primar. Pe urmă, [dacă mergeai] la Braşov, transportul se făcea ori cu autobuzul ori cu trenul. De fapt, a fost prima legătură în afara circuitului feroviar această linie de la Braşov spre Zărneşti, care era linie secundară, cu o oprire ultimă la Zărneşti. […] A fost şi o cale îngustă pentru exploatarea lemnului, cu locomotivă mică pe ecartament îngust, care deservea fabrica forestieră – aşa îi ziceam noi – întreprinderea forestieră care lucra lemnul, îl tăia în gatere, îl transforma în scânduri, rigle. Şi acest lemn îl aducea de la 26 de kilometri cu vagonete, dar făcea transportul în sus, adică acest decovil – că aşa îi spuneam noi, fiind pe linie îngustă – mergea cu lemn în sus. Iar în jos, vagonetele încărcate cu lemn veneau la vale fără a consuma combustibil. Era o plăcere [să mergi cu el] şi noi sâmbăta, mai ales vara, ne duceam cu acest trenuţ până la Plaiul Foii, la 12 kilometri, unde exista o cabană şi unde ne desfăşuram aşa-zisa sâmbătă liberă şi duminică.
Când s-a desfiinţat această cale îngustă, de decovil?
S-a desfiinţat după 1947-48, cam aşa… Şi s-au introdus maşinile mari care, în afară că fac gălăgie, mai strică şi pavajul!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]
