Anuarul „SOCEC” al României Mari ediţia 1924-1925 publica următoarele informaţii interesante, la zi, despre comuna Zărneşti, cu 4039 locuitori, „reşedinţa plăşei Bran”: avea şapte învăţători, doi preoţi, doi avocaţi, o bancă („Creditul”), 11 băcani, 15 cârciumari, trei cizmari, un farmacist, trei fierăstraie de fasonat lemnul, trei ingineri silvici, trei măcelari, un medic, două moaşe şi trei tâmplari. Mai existau Fabrica de Celuloză (care producea atunci 80 tone/zi), Societatea Anonimă Fabrica de Hârtie, ambele cu sediul social la Braşov şi Cooperativa Forestieră (înfiinţată 1925) care transporta pe râul Bârsa lemnul de care aveau nevoie cele două fabrici.
Acest tablou al Zărneştiului interbelic este completat cu informaţii mai vii, mai concrete, de un locuitor al său născut aici în 1922, plecat la şcoală, la Braşov, 10 ani mai târziu, reîntors apoi în comuna natală – Constantin Ioanovici.
6„Pe vremea aceea, adică în perioada de şcoală primară şi liceu, erau doi medici particulari care îşi aveau cabinetele lor, cu aparatura respectivă din acea vreme. Exista şi [aparat] Röntgen în comună la noi, era doctorul [Nistor] Pompiliu care avea cabinet particular şi cu aparatura aceasta de Röntgen… adică te duceai şi-ţi mai făcea câte o poză pe la plămâni. Însă erau foarte apropiaţi de cetăţeni, erau atât de serviabili, nu ştiau ce să-ţi facă ca să te repună mai repede pe picioare, dacă eşti cumva în suferinţă.
Existau anumite zone, să spunem pe categorii sociale, o zonă a muncitorilor de la fabrică, o zonă a comercianţilor, o zonă a celor mai înstăriţi?
Nu exista aşa ceva… mă rog, la Fabrica de Celuloză exista un cartier al meseriaşilor chiar lângă fabrică, fiindcă ei erau solicitaţi să vină la anumite intervenţii, să fie cât mai aproape de fabrică şi aveau zona asta, aşa-zisă <colonie>, era colonia Fabricii de Celuloză.
Cine erau proprietarii caselor din această zonă?
Proprietarul era fabrica, fabrica era proprietară. Iar pentru conducerea fabricii existau două blocuri, două clădiri – să nu le zic <bloc>, să se înţeleagă că avea nu ştiu cu câte etaje – că erau clădiri obişnuite, dar mari, cu mai multe apartamente unde erau ingineri veniţi din altă parte şi li se asigura cazarea sau era directorul fabricii care avea casa chiar în incinta fabricii, adică el era oricând prezent la orice se întâmpla.
Exista şi o casă Brătianu?
Da, Fabrica de Hârtie a avut două clădiri ale Fabricii Brătianu, că el era directorul acestei fabrici de hârtie şi era tot lângă Fabrica de Hârtie, îi despărţea doar râul Bârsa. […] Aceste case erau locuite de director, de Brătianu şi de vreo trei ingineri, cred… Cele două clădiri sunt cu etaj.
Munictorii de la aceste fabrici beneficiau de nişte facilităţi din partea întreprinderilor?
Atât la Celuloză cât şi la Hârtie muncitorii primeau câte un tain [raţie] de celuloză sau de hârtie, adică câte un sul în fiecare lună. Pe vremea aceea nu se ştia ce e furtul de hârtie [din fabrică] sau de celuloză, fiindcă fiecare muncitor primea o anumită cantitate din produsul întreprinderii. Iar noi, fiind la celuloză, neavând posibilitatea să primim hârtie, făceam schimburi [între noi]. Şi aşa, fiecare avea acasă hârtie să pună pe poliţe, să-şi învelească cărţile de şcoală – fiindcă făceau hârtie albastră. Sau, dacă aveai nevoie de un ajutor, pentru o nuntă, de celuloză – fiindcă nu existau feţe de mese pe vremea aceea – te duceai şi-ţi dădea câte un val de celuloză şi-l puneai pe mese ca să nu fie masa lemn-lemn. Şi te duceai la director şi-ţi aproba – nu exista [refuz] – fără să-ţi ia niciun ban pe ele. Te ajuta, dacă aveai nevoie la construcţie cu var, îţi dădea şi var, fiindcă aveau cuptoare cu var folosit la fabricarea celulozei, plus la alte lucrări pe care le are omul şi n-are de unde să se aprovizioneze cu material de construcţii.
În plus de asta, existau atât la Celuloză cât şi la Hârtie două cantine, adică omul, la ora 10, indiferent [că era] muncitor, funcţionar, la ora 10, cât era pauza de masa, se putea duce la cantină să servească un sandviş, putea să bea şi un şpriţ, că nu-l oprea patronul – dar atât, un şpriţ! – că pe urmă, după 20 de minute, era la locul de muncă înapoi.
Cine plătea masa?
Cetăţeanul respectiv… nu era gratis. Dar era foarte ieftin, pe vremea aceea. Faceţi socoteala că un salariat, un muncitor, câştiga 1500-1800 de lei pe lună, când oul în vremea aceea era 50 de bani; un corn era 50 de bani; metrul cub de gaz se plătea la Celuloză cu 25 de bani. Aşa că…
Costumul de haine era foarte [convenabil]… erau croitoriile, erau vreo patru croitorii în Zărneşti, erau crotitorii de lux şi erau croitorii pentru ţărănimea care îşi făcea iţari şi bundiţe şi cojoace.
Pentru tineri, pentru copiii de oameni simpli, exista această dorinţă de a fi angajaţi la aceste întreprinderi?
Păi şi şcolile de ucenici, şcoala de ucenici care era pe lângă Fabrica de Celuloză [îi atrăgea]… copiii erau numai din Zărneşti, rari erau cei care veneau din împrejurimile Zărneştiului, dar ei aveau cămin separat, mâncare separat, fiindcă asta suporta fabrica, iar după doi ani îşi luau locul în producţie. Ei erau pregătiţi pentru a lua locul celor care ieşeau la pensie. Cei care ieşeau la pensie primeau din partea domnului Brătianu câte un ceas de aur, la ieşirea la pensie, indiferent că era muncitor sau era funcţionar!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]
