În 1925, la reorganizarea judeţului Braşov a fost cuprins şi Tohanul deşi, două secole mai devreme, fosta localitate grănicerească ţinuse de Făgăraş. Ocupaţiile tohănenilor fuseseră exclusiv rurale până când începuseră să apară la mijlocul secolului al XIX-lea micile întreprinderi: cea care făcea arnici (fire de bumbac), cea de lumânări şi cea de postav. Creşterea importanţei sale economice conectase Tohanul în 1892 la linia ferată. Anii ’30 i-au adus interesul unui mare industriaş, Nicolae Malaxa, care avea să ofere multe locuri de muncă la „Fabrica de Muniţiuni”. Tohăneanul Nicolae Şenchea, născut în 1930, îşi aminteşte în detaliu viaţa şi poveştile interbelice ale localităţii devenită astăzi cartier al Zărneştiului.
„Privitor la industria din Tohanul Vechi, începuturile: un architect italian [a fost] adus de domnul Nicolae Malaxa la Tohan să facă o fabrică de încărcare […] a obuzelor şi a proiectilelor. Ele veneau uzinate de la Uzina Reşiţa. După aceea, după ce s-a dezvoltat şi industria prelucrătoare, se executau proiectilele în strungurile locale. În anul 1936 italianul locuia chiar la părinţii mei acasă, se numea Giovani. Se integrase nemaipomenit în casa noastră. […] A lucrat cu dispozitive vopsite în galben – [ştiu], că eu eram un copil, aveam 6 ani – şi cu agregate de aruncare a pământului la distanţă. Veneau căruţele cu lipoveni şi cărau pământul, iar între ateliere se făceau nişte taluze. Şi, în sfârşit, a început încărcarea, apoi treptat s-a început uzinarea, s-a început galvanizarea. Aceste produse [erau] migăloase; pe lângă munca depusă de mii de oameni erau şi comenzile din ce în ce mai mari. Treptat, au fost angajaţi şi tohănenii care s-au calificat [pentru munca aceasta]. În primul rând, a existat o şcoală bună profesională, o foarte bună şcoală. Treptat, s-a pregătit forţa de muncă, forţa de muncă locală. La un moment dat, erau foarte-foarte mulţi maiştri şi meseriaşi în uzină. […]
Am uitat să spun: o prinţesă pe nume Şuţu, de pe la marginea Prutului, de la Huşi, a venit cu oile în Tohanu Vechi – mai ales că era ceva necaz acolo, pe graniţă. Şi a venit cu câteva sute de oi prinţesa. Prinţesa era de o modestie nemaipomenită, am cunoscut-o, că a fost la noi în curte. Şi ea s-a stabilit cu oile undeva, pe dealul Tohanului. Şi se spune – dintr-o sursă apropiată – că Nicolae Malaxa, fiind [şi el] din zona Huşilor, [ea] l-ar fi informat că aici ar fi foarte bun terenul pentru fabrica lui. Şi într-adevăr, Malaxa a venit [şi a construit fabrica]. A devenit Societate Anonimă pe acţiuni, firma era <Fabrica de Muniţiuni Tohani N. Malaxa>. […]
La Şcoala profesională veneau [tineri] din jur, din Zărneşti, de la Poiana Mărului, de la Tohanul Vechi, de la Tohanul Nou, de la Bran, de la Cristian, de la Râşnov. Şcoala profesională, în primul rând, a funcţionat mai întâi în incinta fabricii, într-o secţie. Apoi, căminele şcolarilor erau în sat, trei case mari unde proprietarii erau ori plecaţi, ori [casele] aparţineau primăriei; în Strada Mare [erau] două şi în strada Bisericii unul – erau case mai mari în Tohanul Vechi. Şi fiecare şcoală avea pedagogul care le purta grija elevilor.
Cantina a funcţionat în fabrică de când a luat fiinţă fabrica. Era amenajată şi cu o scenă şi în fiecare sâmbătă secţia respectivă [cea căreia îi venea rândul] trebuia să organizeze un spectacol şi aceste spectacole au continuat mult timp în uzină. Deci, la cantina fabricii veneau părinţii, veneau străinii de localitate, la aceste spectacole [care] erau grandioase.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]
