O descoperire arheologică făcută imediat după Primul Război Mondial, mormântul princiar de la Biserica Domnească din Curtea Argeşului, a impresionat lumea. Domnitorul (probabil Radu I) care îşi dormea acolo somnul de veci purta o haină purpurie cusută cu fir de aur, împodobită cu perle şi nasturi cu blazonul Basarabilor, încinsă cu o minunată pafta de aur în formă de castel. „Voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul”, avea să scrie istoricul C.C. Giurescu în observaţiile sale despre această descoperire. Până să devină Luxorul regilor României, locul lor de îngropăciune (începând cu Carol I), Curtea de Argeş a fost întâia capitală a Ţării Româneşti şi sediul primei sale mitropolii. A dăruit voievozi, artişti, monumente de arhitectură, legende memorabile…
Profesorul Nicolae Enescu, fiu de învăţător, era elev în perioada interbelică. Venea acasă în vacanţe să îşi viziteze mama şi să inspire aerul medieval al oraşului.
„Arăta ca un oraş cu tradiţie, mare tradiţie istorică. Ca elev, când veneam acasă să o văd pe mama – eram elev la Liceul Alexandru Lahovary din Râmnicu Vâlcea – mă duceam şi la Biserica Domnească să mă şi închin şi să-l rog pe Dumnezeu să uşureze ţărâna tatălui meu, mergeam să mă şi închin şi de dorul acesta. Simţeam aşa, o trăire, în acest oraş, o încărcătură istorică. Pretutindeni era istorie! Erau biserici, Biserica Domnească a Basarabilor, erau ruinele Bisericii Sân Nicoară şi trăiam această mare-mare satisfacţie. Iar oraşul părea… cu case frumoase, arhitectură tradiţională care a cam dispărut. Regimul lui Ceauşescu n-a mai ţinut cont [de ea], a făcut blocuri din astea, retezate. Nu s-a mai păstrat tradiţia care trebuia să se păstreze în această <Curte de la Argeş>, cum îi spunea Nicolae Iorga, aşa îi spunea, <Curtea de la Argeş>. […]
Îmi plăcea dreptul [şi] ca elev mă duceam la Tribunalul din Curtea de Argeş să aud bateurii, avocaţi [pledanţi], să văd lupta aceasta. Nu eram de acord când mergea lupta şi între fraţi, discordie, dar îmi plăcea [dezbaterea] şi asta m-a făcut să mă înscriu la Drept. […]
Curtea de Argeş e vatră de istorie cum nu-i alta să-i semene! Aici, oriunde intră plugu-n brazdă, dai de un coif şi de-o palmă de oase, cum spunea poetul Ioan Alexandru, prietenul meu care a murit în Germania. Aici, la Curtea de Argeş, la tot pasul se rosteşte legenda, balada. Aici s-a cristalizat artistic mitul jertfei în balada Meşterului Manole. Aici sunt mormintele Basarabilor, aici e ctitoria Basarabilor, Biserica Domnească şi biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Deci, sentimentul acesta patriotic este implantat în [noi, în] această regiune.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
