„Comună urbană la 33 km de Piteşti – locuitori 7.420. […] Aci se găsesc păduri seculare foarte întinse, cari sunt sistematic exploatate. La o mică depărtare de oraş se află legndara Mănăstire Curtea de Argeş, clădită de domnitorul Neagoe Basarab la 1517 şi restaurată de regele Carol I la 1875, capodoperă de arhitectură în stil bizantin, obiectul de admiraţie al tuturor numeroşilor vizitatori. Aci se află înmormântaţi atât Domnitorul Neagoe Basarab cât şi primul Rege al României, Carol I şi Regina Elisabeta (Carmen Sylva); 1 Gimnaziu, 1 Seminar, 1 Şcoală de meserii, 1 Spital judeţean, 1 Judecătorie de ocol”, scria Anuarul SOCEC al României Mari în 1925 despre Curtea de Argeş. Ar mai fi de adăugat faptul că oraşul avea 12 băcănii, două brutării, o bancă, 16 cârciumi şi o berărie, şase manufacturi, o librărie, o farmacie, două ateliere de fierărie. Şi mai exista un element – deloc neglijabil – care sporea importanţa localităţii: Societatea Anonimă Forestieră „Arif” care construise încă din 1905 o cale ferată cu ecartament îngust pentru transportul lemnelor pe linia Curtea de Argeş-Albeşti-Oeşti-Corbeni-Valea cu Peşti-Buda-Cumpăna.
Printre membrii elitei locale se afla familia Ştefănescu-Goangă, al cărei descendent ilustru a fost baritonul Petre Ştefănescu-Goangă. Erau oameni cu studii universitare care aveau o casă frumoasă, în stil argeşan, pe strada Viorelelor nr. 1. În perioada interbelică Ştefănescu-Goangă erau proprietarii morii şi ai unei păduri de 29 hectare. Mihail (primar în câteva rânduri) şi Florian (profesor universitar) contribuiseră încă de la începutul secolului XX la modernizarea oraşului lor, la pavarea cu piatră cubică a străzilor principale, la construirea unui centru universitar de vară, la ridicarea a două şcoli, a poştei şi a pieţei centrale.
Acesta este în linii mari orăşelul de pe Argeş, destul de mic dar plin de viaţă şi istorii, locul de naştere şi de suflet al profesoarei Marlena Moisescu (n. 1934), fiica inginerului silvic Constantin Fedorovici, în anii interbelici şeful Centrului de Exploatare a Pădurilor Statului din zonă. Amintirile ei conţin scene de detaliu, aşa cum le şade bine imaginilor unei copilării frumoase.
„Era un orăşel foarte mic, avea aproape 10.000 de locuitori, fiecare cunoştea pe fiecare, mie mi se părea foarte frumos şi cred că şi era – nu ştiu cât eram de obiectivă. Mai mult îmi plăceau împrejurimile, mergeam cu mocăniţa până sus la munte, aproape 40 kilometri, pe Valea Argeşului, până la izvoarele Argeşului, prin nişte sate foarte pitoreşti. […] Aveam prieteni, şcoala primară era foarte aproape de casă. Noi locuiam într-o – era să zic <rezervaţie>! – în incinta unei fabrici de cherestea, erau mai multe locuinţe. Am suferit că nu aveam copii de vârsta mea până la [anii de] şcoală; şi la şcoală veneau copii din satul de lângă noi, copiii muncitorilor din fabrică. […]
Despre sărbători din copilărie vă amintiţi?
A, Sfânta Maria, pentru că e hramul Mănăstirii Curtea de Argeş şi bineînţeles că se făceau nişte pregătiri! Şi se făceau… <bâlciuri> se numeau, în zăvoi. <Zăvoi> e un fel de pădure-parc, vizavi de mănăstire, pe malul râului. […] Se vindeau fel de fel de lucruri de artizanat chiar frumoase – am şi acuma, nu ştiu, floricele roz, aşa, lipite – fel de fel de lucruri, mingi cu elastic. Mă rog, era un eveniment, pentru că [altfel] nu prea aveam cine ştie ce viaţă socială. […]
Aveaţi vreo amică din altă categorie socială?
Da, era nepoata portăresei, care venea la Curtea de Argeş numai pentru şcoală şi în rest era dintr-un sat, de undeva, de lângă Roşiorii de Vede. Eram tare-tare necăjită când pleca, pentru că nu aveam companie de vârsta mea. La 7 ani a apărut fratele meu, dar până la 7 ani am simţit nevoia de [prieteni]. Nu era grădiniţă, am mers la şcoală la 6 ani din dorinţa de a avea companie…
La şcoală unde aţi mers?
Acolo, între fabrică şi oraşul propriu-zis, acuma s-a extins oraşul… e cam un kilometru de la mănăstire, spre nord, era fabrica asta care era de fapt un complex forestier care începea acolo şi se termina sus, la Cumpăna, unde e Vidraru acum. […] Nu ieşeam [de acolo]… Mergeam la biserică, la mănăstire, de sărbători, sau poate într-o vizită cu părinţii mei, dar altfel nu. În oraş mergeam numai ca să facem cumpărături. Mie mi se părea [oraşul] foarte mare şi foarte frumos! […]
Tata a construit în incinta fabricii care era foarte-foarte mare, un cinematograf… A fost foarte apreciat de muncitori, pentru că a făcut foarte multe lucruri pentru ei. Şi aducea filme bune şi se organizau serbările şcolare, deci era o modalitate de apropiere între oameni, de cunoaştere mai bună. […] Când au început problemele, în ’46, atunci când a fost criza aia alimentară îngrozitoare, s-a ocupat personal să se facă o pâine specială în care se punea şi mălai, numai ca să ajungă să [sature]. A înfiinţat economat pentru muncitori, cu stofe… uite, acum mi-am adus aminte! […]
De la Curtea de Argeş la Piteşti era tren normal şi o gară foarte frumoasă! […] Şi acum, când a fost înmormântarea regelui Mihai, au pavoazat-o toată, că era într-un hal… Au vopsit-o, au dat-o cu ceva, au acoperit-o. […] Şi era alee de castani de la gară până în centru – splendid! […]
[Când am ajuns la Bucureşti] m-a deranjat că nu era natură, că nu erau munţi, că nu mă cunoştea lumea, că eram deodată un nimeni. […] Îmi plăcea viaţa comunitară… Am fost foarte modestă întotdeauna, dar îmi plăcea să întâlnesc pe stradă oameni care mă cunoşteau. Adresa de la Curtea de Argeş nici n-o ştiu, pentru că primeam scrisori numai cu numele…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2020]
