Stăpânită în decursul secolelor când de austrieci, când de turci şi abia după 1923 de români, fâşia de pământ de 1,7 kilometri lungime şi 500 metri lăţime a fost dăruită cu mai multe nume, cu o cetate de tip Vauban (construită de Habsburgi) şi cu denumirea ştiută şi astăzi care în limba turcă înseamnă „Insula Fortăreaţă”. Stăpânirea otomană i-a imprimat şi aerul romantic-oriental atât de apreciat de vizitatorii pe care Ada Kaleh i-a avut în număr mare, înainte de a fi sacrificată în 1970 unui zeu modern: Barajul Porţile de Fier. Printre vizitatori, Constantin Bucur, un elev din Bucureşti ajuns în anii ’50 în vacanţă împreună cu familia.
„Întâmplarea a făcut ca mama mea, cam suferindă de reumatism, să aibă nevoie să meargă la Herculane. […] Şi am plecat toţi trei, adică cu taică-meu, cu mama şi cu mine. […] La Orşova am coborât şi am ieşit în port. Nu departe de asta era un debarcader şi de acolo am mers pe o barjă, pe un vaporaş, dar n-a fost mult, că Ada Kaleh se vedea [de pe mal]. Dar Dunărea era mai lată acolo. Şi am mers cu vaporaşul ăla până dincolo, un vaporaş de pasageri, dar după [ce s-au îmbarcat] vreo 40-50 tot nu era plin. Dunărea era liniştită, nu era o problemă şi mergeam în sensul de curgere, că unde mergeam noi, la Ada Kaleh, era mai în aval. Ne-am dus şi am ajuns la debarcader, acolo ne aştepta un cetăţean. Insula, foarte frumoasă, plină de verdeaţă, că atunci, în luna mai sau când era, era o lună cu trandafiri, mai-iunie… [… ] şi treaba se întâmpla prin ’53, aşa, ’54. […]
Imediat de la debarcader era o alee, aşa, mare. Am văzut cetatea, o cetate roşie, din cărămidă – sincer să fiu, până atuncea nu văzusem cetăţi […] – o cetate cu metereze, cu ambrazuri. […] Eu, copil, apreciez că erau aşa, de patru-cinci metri, era mai înaltă, avea şi arcadă şi în capătul arcadei se vedea moscheea. […] [Era vegetaţie] luxuriantă, era un smochin – iarăşi, am văzut prima dată – foarte mulţi smochini…
După ce treceam poarta, către moschee, după aceea începea satul. Erau şi locuinţe, locuinţe turceşti. Bănuiesc că era o zi de duminică sau în orice caz era oricând aşteptat aşa ceva, [să vină] vizitatori, că erau tot felul de tarabe de-astea turceşti cu nimicuri, cu tot felul de treburi, ai mei ştiu că luau cafea, ziceau că e cea mai bună cafea şi se pare că era cea mai bună cafea. Nu se făcea acolo în niciun caz, se aducea de undeva, din Turcia sau de unde aveau ei relaţii, dar era cea mai bună şi căutată cafea – de fapt aia se vindea şi la Herculane – cafea, rahat, tot felul de [bunătăţi] din astea, smochine, cum am văzut pentru prima dată. Măsline, am văzut şi măsline, dar nu erau [coapte, erau] verzi, unele erau mai <înflorite> – n-aş putea spune că am văzut măslini.
[Din cetate] n-am văzut toţi pereţii, am văzut numai partea asta… Mai departe nu ştiu dacă mai continua. Nu era chiar o cetate, era zidul ăsta fantastic şi în spatele lui erau casele, satul propriu-zis, localitatea. Dar ceea ce era foarte impresionant era că ăştia erau majoritatea în jurul moscheei şi era şi o clădire înaltă lângă ei – că celelalte erau joase -, iar restul erau grădini, în spate, aşa, mai în afara localităţii. Ne-am dus prin grădinile alea, ne-am învârtit, am stat vreo trei-patru ore, părinţii au mai cumpărat câte ceva, au băut câte o cafea, în sfârşit, cum era obiceiul. […]
Lumea cum era îmbrăcată?
Asta era iară frumuseţea: […] turcii aveau coiful ăla al lor, fesul ăla al lor, femeile toate cu pantalonii ăia largi, aşa, şi legaţi la picioare… Foarte ciudaţi erau, foarte inediţi! Şi mai ales, copil [fiind], vă daţi seama că [mă impresionau], multe au fost noutăţi şi a fost o excursie foarte plăcută. […]
Turcii erau comunicativi?
Foarte comunicativi şi sociabili şi cu vorba aia a lor stâlcită, nici româneşte, nici… cu <bre> tot timpul… Foarte comunicativi! De fapt, mulţi dintre ei am înţeles după aia că se lăudau… că sunt pe la Constanţa, i-am întâlnit prin Piaţa Ovidiu sau prin alte părţi, <A, păi noi suntem cafegii de la Ada Kaleh şi suntem oameni strămutaţi aicea>… Păcat că s-a încercat s-o mute la Şimian, dar n-a mai fost acelaşi lucru. Şimianul o fi având el poziţie, am înţeles că… de fapt am şi văzut, că din tren se vede că e mutată cetatea. Mi se pare că nu-i chiar toată, aia mi se părea mult mai mare şi mai vastă… Ei, asta e cu excursia la Ada Kaleh. Da, a fost un lucru foarte frumos, pitoresc!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2019]
