Aşezată în extremitatea sudică a judeţului, comuna este destul de mare. Are câteva sate şi aspectul tipic al aşezării de câmpie, din lunca Dunării. Aici s-a născut inginerul Dumitru Cioc (în 1919) într-o gospodărie bine închegată, pe o uliţă perpendiculară pe „Linia mare” a satului, adică pe şoseaua principală. Aici s-a format, în „cei şapte ani de acasă” care contau foarte mult în educaţia tradiţională a românilor. De aici a plecat la liceu în Craiova şi apoi la facultate, la Bucureşti. Aici s-a modelat personalitatea acestui reputat inginer, profesor şi decan la Facultatea de Hidrotehnică din Bucureşti, autor de studii şi cărţi, coautor al proiectelor barajelor Vidraru şi Porţile de Fier. Oriunde a fost, a purtat în bagajul său sentimental satul doljean al copilăriei.
„Bistreţul este un sat lângă Dunăre, la 4 kilometri – când venea apa mare era prin grădinile oamenilor – şi Balta Bistreţ, alături, cu mult peşte. Satul este atestat de acum 600 de ani printr-un uric domnesc care îl aronda Mănăstirii Tismana, cu obligaţia de a trimite nu ştiu câte care de peşte sărat pentru călugării mănăstirii. Satul s-a mutat de mai multe ori. Odată, după o holeră, s-a dus spre grindurile de lângă Dunăre. După aceea, devastat de başbuzucii care au trecut peste Dunăre, s-a mutat pe locul unde se află şi astăzi. Un sat destul de mare chiar şi pe vremea aceea, cu 3.000 de locuitori. […] Era de-a lungul şoselei care mergea paralel cu Dunărea şi… la noi şoseaua se chema <Linia mare>. La sud era un rând de case până la baltă şi spre nord mai multe rânduri, cu uliţe. Singura stradă pietruită era <Linia mare>, îi ziceam noi, pe unde trecea şoseaua. Celelate însă erau uliţe pline de praf – vara pline de praf, toamna şi primăvara de noroi. Eu stăteam pe una din uliţele astea şi când mergeam şi veneam de la şcoală aveam ghetele până la glezne pline de noroi. […]
Satul era împărţit în două: era Bistreţul de Sus şi Bistreţul de Jos. Bistreţul de Jos, în aval. Acolo era primăria, era biserica, casa popii. Tot acolo era piaţa mare în care se ţinea hora în fiecare duminică. Şi tot acolo era şcoala noastră. În partea cealaltă, în Bistreţul de Sus, acolo, – tot aşa, era destul de mare şi reprezentativ – era şcoala nouă. Cealaltă, veche, nu mai ajungea şi s-a construit o şcoală nouă. Şcoala obligatorie atunci era din clasa I până în a IV-a. Eu l-am avut învăţător pe Domn’ Nae care terminase atunci Şcoala normală care pregătea învăţători, noi am fost prima lui serie. Foarte bun şi, să spun aşa, foarte cald. Pe vremea aceea bătaia în şcoală era permisă şi-mi aduc aminte că la tablă, în dreapta, era agăţată nuiaua, prinsă de un cui, acolo, dar nu-mi amintesc ca el s-o fi folosit vreodată. […]
Vacanţele [le petreceam] acasă. Acolo eram copii mulţi, era joacă, prin praful ăla, ne obişnuisem cu el.
Şi ce aş mai spune despre sat, că oamenii erau agricultori, cam jumătate aveau pământ, fusese un sat de clăcaşi. Jumătate aveau pământ mai mult sau mai puţin, iar cealaltă jumătate erau dijmaşi sau zilieri. Dijmaşii lucrau de obicei la boier, adică luau pământ în dijmă în condiţiile următoare: stăpânul dădea samânţa ca să asigure calitatea, iar ţăranul făcea toate treburile celelalte. Şi, la sfârşit, împărţeau jumătate – jumătate. Iar ceilalţi zilierii, lucrau şi la unii şi la alţii… în sfârşit. […]
Tata a rămas orfan la şase ani. L-a luat în grijă o soră mai mare care era căsătorită, avea şi ea copii şi l-a ţinut până a terminat şcoala primară, tot la Bistreţ. Şi după aceea l-a dat ucenic la Moş Melache <Ţiganu>, fierarul satului. De fapt, meseriaşi în sat n-avam prea mulţi – el era cu chestia asta şi cred că mai era un tâmplar. Şi mai era şi un brutar. Deci, Moṣ Melache era căsătorit cu o româncă, n-avea copii şi tata cred că mergea destul de bine acolo, aşa că a stat până l-a luat la armată la 21 de ani. […] Cu ce economisise din soldă, ca veteran mai primise şi trei hectare de pământ şi şi-a făcut o oarecare situaţie. A cumpărat o secerătoare veche, a reparat-o şi mai făcea ceva parale. […] Mi-aduc aminte… de fapt, în ’30, atunci când a fost şi criza, a fost o secetă mare în care producţia a scăzut la mai puţin de jumătate. Spuneam că la noi erau zilierii şi dijmaşii… se întâmpla că prin luna martie rămâneau fără porumb, fără grâu şi se împrumutau de la ceilalţi. Îmi aduc aminte că tata mai dădea împrumut şi, la seceta asta, când a venit [omul] să-i dea înapoi [datoria], i-a dat nişte pleavă. A primit-o şi nu a zis nimic…”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2009]
