1 decembrie 1918 a fost momentul de vârf al împlinirii aspiraţiilor naţionale ale românilor. Până la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde 100.000 de delegaţi au aprobat cu o majoritate zdrobitoare unirea cu Ţara, România făcuse mari sacrificii. Pierduse 335.000 de soldaţi pe front, pierduse civili – în total o zecime din populaţia dinainte de război. Avusese, de asemenea, enorme pierderi materiale, apreciate de unii istorici la 72.000 milioane lei aur.
Pe de altă parte, românii din Transilvania, aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei, avuseseră parte de suferinţe provocate de măsurile dure ale guvernului maghiar dornic de a înăbuşi sentimentul naţional. Fruntaşii unionişti ai intelectualităţii şi ai Partidului Naţional Român fuseseră urmăriţi, maltrataţi, supuşi presiunilor de tot felul…
Cu toate aceste sacrificii şi încă multe altele, în toamna anului 1920, după încheierea tratatelor de pace, România îşi avea hotarele „aproape până acolo până unde se întinde graiul românesc”. Dobândise peste 8 milioane de români – până atunci trăitori în teritorii ocupate de vecini – şi 156.000 km². După eforturi diplomatice susţinute, marile puteri îi recunoscuseră noile graniţe, cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Banat şi Crişana.
Simbolul acestor înfăptuiri a rămas 1 Decembrie 1918, moment povestit din tată în fiu şi sărbătorit în fiecare an în toată ţara, aşa cum se cuvine. Ne spune Nicolae Şenchea din Tohan, judeţul Braşov:
„A participat şi tatăl meu la Alba Iulia, la marea sărbătoare de la 1 Decembrie 1918. A fost o manifestaţie deosebită, sufletească, de suflet românesc. […] Tatăl meu a fost invitat, de ce? Fratele lui, doctor, avocat, născut în Zărneşti şi aşezat la Făgăraş, a fost membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. Din această cauză şi pentru că a luat atitudine împotriva asupririi ungureşti, în 1916, la Făgăraş, a fost chinuit şi maltratat. Şi în timpul nopţii, pe 8 septembrie 1916, înainte cu două zile să intre trupele române în Făgăraş, a fost martirizat de asasinii de la Budapesta care l-au împuşcat şi nu numai atât, dar l-au şi tăiat în bucăţi şi l-au aruncat în Olt, în Galaţi Făgăraş, comuna învecinată de Făgăraş, despărţită de Olt. Octavian Goga a scris după [câţiva] ani: <Lui Şenchea trebuia să i se ridice o statuie până în nori!>. S-a scris mult despre el… […]
Cum a plecat tatăl dumneavoastră la Adunarea de la Alba Iulia?
Cu trenul a plecat… pentru că nu numai tatăl meu a fost, de la Tohan, au fost şi de la Zărneşti, de la Râşnov, pentru că [nouă români] au fost executaţi, dintre intelectuali, au fost închişi în temniţă: în Tohanul Vechi doctor Spiridon Boita, la Zărneşti profesor Pompiliu Dan, la Râşnov directorul şcolii, [în total] nouă pedepsiţi prin ştreang [pentru apărarea drepturilor românilor], iar restul de 45 cu fel de fel de pedepse, închisoare şi bani… Sigur că marea sărbătoare de la 1 Decembrie a fost un stimulent sufletesc pentru cei care au participat!
Şi în copilăria mea, ca elev la şcoala locală eram permanent, în fiecare an, cu steguleţe româneşti, cu jerbe şi coroane de flori la monumentul celor 25 de eroi neidentificaţi din lupta de pe Dealul Muscelului. Practic, Primul Război Mondial a început cu comuna Tohanul Vechi, aici au pătruns primele trupe româneşti din Principate. […]
Ziua Eroilor, pe Dealul Muscel… Familia Bălăşcău cedase locul pentru ridicarea unui monument, în anul 1924, s-a realizat monumentul de către localnici şi cu ajutorul regimentului de la Râşnov. Monumentul se află bine întreţinut şi s-a schimbat placa de pe monument, că era crăpată, şi s-a pus cu acelaşi text: <În amintirea celor 25 de eroi români necunoscuţi, căzuţi pe Dealul Muscel pe data de 26 septembrie 1916>. Sigur că şi aici, nu numai după terminarea slujbei de la biserică, cu prapuri, cu cruce, cu preoţi, toată şcoala, autorităţile, directorul şcolii în fruntea şcolii, primarul cu tricolorul, [toţi] luau parte la această sărbătoare.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]
