În 1858 Ion C. Brătianu (1821-1891), om politic în plină ascensiune, îşi construia la Florica, aproape de Piteştiul natal, o casă în stil sobru, suficient de încăpătoare. Moşia o moştenise de la tatăl său. Cu timpul, aceasta avea să fie transformată în „vatra şi cuibul adevărat” al unei numeroase familii ce avea să dăruiască ţării oameni de elită, făuritori ai României moderne. Printre ei s-a aflat mai cu seamă fiul său Ionel (1864-1927), viitorul prim-ministru, de profesie inginer, pasionat de renovarea casei şi dezvoltarea domeniului. Timp de peste 30 de ani, Ionel Brătianu a adăugat, a construit, a renovat, a modificat, astfel încât în perioada interbelică Florica avea un conac etajat (cu 40 de camere frumos decorate), o fermă, un parc, vii întinse, o capelă, o cramă, o gară, un observator astronomic (modest ca înzestrare) şi o bibliotecă valoroasă, cu 5.000 de volume. Era o casă deschisă, care primea mereu vizitatori de neam, oameni politici sau rubedenii.
Atunci când era adus la Florica în vacanţe, Alexandru Danielopol (viitorul diplomat, fiul Piei Pillat şi al doctorului Daniel Danielopolu) era încă un copil zvăpăiat. Impresionat de atmosfera din casa Brătienilor şi de câteva detalii care îi treziseră interesul, Sandu Daielopol se simţea la Brătieni ca acasă. Iată ce îşi amintea în 1995, după 70 de ani:
„De mai multe ori am fost la Florica, cu Ionel Brătianu. El m-a făcut să cunosc Florica… Capela! Când intram în capelă, parcă eram… intram la Mitropolie. Nu zic, într-o mânăstire din Bucovina, pentru că mânăstirile sunt mici, des monastères de poche, cum le-aş numi… Dar când intrai în capela unde erau înmormântaţi Brătienii, era ca într-o catedrală! Pe urmă în vie… Pe urmă ne-am dus la biserica [din lemn] pe care Eliza Brătianu a adus-o din Maramureş şi o remontase chiar la Florica…
Apoi camerele, erau toate camere de muzeu. Avea un miros Florica asta, pe care l-am căutat peste tot! Eu am căutat în viaţa mea – o să fiu foarte neserios! – eu am căutat două lucruri care mi-au umplut tinereţea de gânduri şi de vise şi aşa mai departe.
Întâi, mirosul de la Florica din casă. Avea un miros! Erau la Florica costumele, ale familiei Brătianu, de-ale tatălui lui Ionel, ale lui Ion Brătianu, cele vechi şi aşa mai departe, drapelele turceşti, fiindcă acolo a fost unul din generalii turci care-a stat acolo, arme, decoraţii, chestii: era un muzeu, un muzeu militar aproape, ai fi zis, aşa, un muzeu al [secolului al XIX-lea]… Pe urmă, amintiri extraordinare din revoluţie, din timpul revoluţiei [de la 1848]. Amintiri asupra cărora… el fusese crescut în spiritul lui <Papa Rose> – care era Rosetti, C.A. Rosetti – Papa Rose pentru ei a fost totul. Ei, şi acolo… mirosul acestei case! Nu ştiu, se impregnase această casă de un miros…
Şi al doilea, cataifele pe care le făcea Sabina Cantacuzino, cataifele pe care ni le dădea când aveam noi mesele astea şi le făcea Sabina Cantacuzino. Erau nişte cataife cu totul speciale, pe care le-am căutat în toată Europa în care am călătorit – că am călătorit foarte mult – în Grecia, în Turcia, nu ştiu ce… Nu am mai găsit cataiful ăla! Şi culmea e că acest cataif… niciodată nu mi-a trecut mie prin cap, până a murit Sabina Cantacuzino, să am reţeta. Şi nimeni nu mai are această reţetă şi nu mai e [de găsit]…
Astea sunt cele două puncte – doi stâlpi ai visurilor mele – irealizabile la ora actuală, fiindcă casa de la Florica, între noi fie zis… Am avut ocazia odată s-o vizitez în timp ce era casa partidului [communist], nu ştiu ce era acolo şi unul dintre oamenii de la partid, de-acolo – i-am făcut odată un mare bine – [m-a întrebat:] <Ce vrei, domnule, ce vrei?.. Fac orişice pentru dumneata!> <Vreau să vizitez Casa Brătianu…> Şi am intrat în casa Brătianu: nu mai era nimic! Nici mirosul nu mai era…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
