La moartea lui Ionel Brătianu în 1927 domeniul de la Florica (azi satul Ştefăneştii Noi) avea un conac etajat, o fermă, un parc, vii întinse, o capelă, o cramă şi alte anexe. Era locul în care se luaseră importante decizii pentru ţară, se alcătuiseră şi se desfăcuseră guverne, se stabiliseră acţiuni pentru realizarea Independenţei şi Unirii României. În anii războiului orânduiala încă nu se stricase, se mai afla în grija ultimului proprietar de drept din „dinastia Brătienilor”, Dinu, fratele cel mai mic al lui Ionel. Florica avea să intre apoi în proprietatea „statului democraţiei populare”, iar Dinu Brătianu, ca şef al Partidului Naţional Liberal, avea să fie arestat şi aruncat în „închisoarea miniştrilor” de la Sighet, unde a şi căzut victimă regimului de exterminare a elitelor. Vatra Brătienilor a ajuns fermă de stat, casă de protocol, iar satul care purta numele fetiţei Brătienilor s-a chemat Ştefăneştii Noi.
Profesoara Nazica Gărduş era o fetiţă în vremea celui de Al Doilea Război Mondial când a trebuit să se refugieze de la Piteşti, cu familia, în satele din jur. Aşa a cunoscut ea Florica…
„Erau anii războiului, în care familia mea s-a refugiat la Valea Mare şi am locuit în preajma fermei Florica. La ferma Florica era o animaţie a muncitorilor, a administraţiei, copii… Cei veniţi de la oraş ne jucam cu cei din sat şi printre cele două sau trei alarme care se dădeau, se dădea o prealarmă înainte de bombardament, reuşeam să ieşim din case, pe stradă, prin dealurile acelea, era loc destul de alergat. Noi priveam spre fermă, administratorul nu ne dădea voie să intrăm înăuntru, dar de multe ori vedeam că un bărbat înalt şi foarte cu o siluetă frumoasă, cu un păr alb alb ca zăpada, ieşea, aşa, şi avea un baston cu cap de argint şi ne mai ameninţa cu bastonul ca nu cumva vreunul să sară gardul! Totuşi, într-o zi, părinţii mei m-au dus la fermă şi am văzut nişte animale, porci, vaci şi cai de foarte bună rasă, foarte frumoşi şi mulţi, o curăţenie exemplară, o ordine exemplară. Era un loc de care mi-aduc aminte, nu numai de copilărie… Mi se părea că şi iarba şi cerul şi totul erau mai luminoase, mai frumoase în preajma acestei ferme. […]
Copiii erau amestecaţi, câţiva veniţi ca mine din Piteşti şi mai mulţi erau de-acolo, copiii de la ţară. Nouă ni se spunea. pentru că aveam pantofi în picioare, că suntem <boieri>, ei care nu aveau… Astăzi nu mai există aceasta, toţi copiii au pantofi. Ne jucam pe acolo; era un râu, făceam multe pozne, aşa cum fac copiii. […] Era la Florica un pârâiaş în care ţăranii aranjau cânepa ca să fie udă. Pârâiaşul era spre biserică, nu era chiar lângă Florica dar noi, toată Valea Mare era a noastră, fugeam şi într-o parte şi în alta.Şi am dat drum la cânepă să plutească pe apă, iar acolo unde stăteam era foarte multă viţă-de-vie; în capătul fiecărui deal cu viţă-de-vie era aşezată o păpuşă care trebuia să sperie nişte ciori sau nişte păsări, sau aşa ceva şi alea constituiau iarăşi joaca noastră. Sau erau puse pe patru stâlpi nişte foişoare pe care ne ridicam şi de acolo priveam până la distanţă, în vale.
Vedeaţi şi foişorul Brătianu, acela de sus, din deal ?
Vedeam, iar la biserică… biserica am văzut-o acum, ulterior, nu mi-am dat seama atunci, în copilărie. Am coborât în subsolul bisericii şi când am văzut busturile de acolo am recunoscut pe bătrânul care ne arăta bastonul de la distanţă. Dar acum părintele ţine închis acolo şi piteştenii nu se duc acolo să viziteze şi nu văd. Iar dacă vrem să vedem, de exemplu, Casa de protocol dincoace … Am avut musafiri din America care au citit despre Brătianu, au venit special şi m-am rugat: <Dom’le, daţi-ne voie cinci minute să arătăm acestor oameni!>- şi mi s-a spus că <nu aveţi delegaţie şi nu puteţi intra>! […]
Ce mai mi-aduc aminte, de la Valea Mare se trecea podul şi frica cea mai mare era ca să nu se bombardeze podul, că atuncea nu mai puteai veni la oraş. […] Iar ca să ne apere, părinţii ne-au făcut la Valea Mare nişte aşa-zise tranşee şi acestea erau făcute în pământ, nişte gropi şi acolo intram deja cum se dădea o prealarmă, ieşeam din casă şi fugeam toţi acolo. Noi, copiii, nu realizam tragedia, ne bucuram că ne înghesuim acolo, începeam să ne hârjonim pe-acolo şi asta e, nu înţelegeam. Cei mai înfricoşaţi erau bătrânii care vedeau treaba aceasta şi bineînţeles mie îmi plăcea fiindcă se trăgea apă din puţ, era diferit faţă de oraş. Mi-a plăcut acolo…”
[Interviu de Remus Cârstea, 2000]
