În fiecare an, la data de 6 decembrie, este marcată sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei.
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut la Patara, o localitate din Lichia (sau Licia) în Asia Mică, în a doua jumatate a secolului al III lea, în jurul anului 280.
Conform tradiţiei, părinţii săi erau foarte credincioşi, dar nu aveau copii, şi, într-un târziu, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a îndeplinit dorinţa şi le-a dat un băiat, pe care l-au botezat Nicolae, nume care înseamnă „învingătorul poporului”.
Se spune că la prima scaldă, deşi abia născut, s-a ridicat în picioare în albie şi a stat trei ore aşa, fapt care a fost interpretat ca un semn de viitoare sfinţenie, apoi a refuzat să se alăpteze miercurea şi vinerea înainte de a se încheia rugăciunile zilei.
Părinţii săi l-au învăţat de mic cu obiceiurile unui creştin: să se roage şi să caute să facă milostenie şi fapte bune.
Nicolae a învăţat filosofie, teologie şi să tâlcuiască Sfânta Scriptură, petrecea mult timp cu călugării şi participa zilnic la slujbe.
Unchiul său, căruia îi purta numele şi despre care se spune că era episcop şi stareţul unei mânăstiri din apropiere, i-a îndemnat pe părinţi să-l lase să slujească Domnului, astfel că Nicolae a intrat în viaţa monahală, fiind hirotonit ulterior preot.
Sfântul Nicolae a vrut să viziteze Ţara Sfântă, unde a plecat cu o corabie, aceasta a fost prinsă de o furtună puternică, dar Sfântul şi ceilalţi călători s-au rugat şi furtuna s-a potolit. Se mai spune că unul dintre marinari s-a urcat pe catarg, dar a alunecat şi a rămas fără suflare pe punte. De mila lui şi pentru suferinţa celorlalţi marinari, care îşi plângeau prietenul, Sfântul Nicolae s-a rugat şi Domnul l-a înviat. De atunci a devenit Sfântul Nicolae apărător al celor aflaţi în primejdii pe mare.
Nicolae participă, în calitate de episcop la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, care a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. De asemenea, la acest sinod Nicolae este recunoscut drept un mare apărător al ortodoxiei. Controversa dintre Nicolae şi Arie a fost atât de puternică încât, îngrijorat fiind de ruptura care se putea produce în Biserică, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul sinodului.
De la acea palmă a Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, în naoptea de 5 spre 6 decembrie, celor neascultători să li se dea o nuieluşă în semn de avertisment.
Nicolae a dăruit mult săracilor, i-a liniştit pe cei întristaţi, i-a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi.
O legendă a Sfântului Nicolae arată că acesta a aflat despre un tată din cetatea Mira care, de durere că nu are zestre suficientă să-şi mărite fiicele, plănuia sa le ia viaţa şi apoi să se omoare, pentru ca fetele sale să nu fie nevoite să ajungă batjocura bărbaţilor cu stare. Impresionat de durerea tatălui şi îngrijorat de soarta fetelor, Sfântul Nicolae a poruncit slugilor sale să ia câteva pungi cu galbeni şi să le strecoare în casa familiei. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur, imagine surprinsă ca atare în iconografia apuseană.
Nicolae a murit în anul 340, la Mira, Lichia.
El este menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman, în vedenia în care Sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembrie îşi are originile tocmai în această vedenie.
În aceeaşi perioadă, Nicolae Sionitul, episcop de Pinara, ar fi zidit o biserică în cinstea sfântului Nicolae de Mira Lichiei.
În Occident, un cult al Sfântului Nicolae își face apariţia în vremea Papei Nicolae I, în secolul al IX-lea, care se zidește, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său spiritual.
În secolul al X-lea, cultul sfântului Nicolae începe să se răspândească în Germania, în vremea lui Othon al III-lea, care a ridicat o biserică de rit bizantin la Burtscheid, lângă Aachen, care avea hramul Sfântului Nicolae.
Din anul 1087, moaştele sale se păstrează la Bari, în sudul Italiei. Mâna dreaptă a sfântului, primită de Mihai Viteazul ca răsplată pentru meritele sale în războiul împotriva musulmanilor, chiar de la cardinalul din Bari, a fost donată de acesta Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, undeva în jurul anului 1600.
Cultul popular al sfântului Nicolae datează astfel din secolul al XI-lea, când cruciații din Bari, Italia, au adus cu ei moaștele sfântului Nicolae de Mira, iar arhiepiscopul Nicolae al Veneției a zidit două biserici, una în 1036, la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneția, în care să așeze moaștele. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari și Nicolae de Veneția au răspândit dealtfel cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Urban al II-lea a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi săvârşit adevărate minuni.
Alte elemente biografice ale sfântului Nicolae sunt menţionate în „Legenda aurea” a lui Iacob de Voragina, scrisă în anul 1264.
Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Țărilor de Jos, Rusiei, al provinciei Lorena, precum și al mai multor orașe vest-europene, între care Bari.
Nicolae este unul dintre numele cele mai răspândite, provenind din cuvintele greceşti nike – victorie, biruinţă şi laos – popor. Sărbătoarea poartă numele popular de Sânnicoară, fiind o posibilă derivaţie din „Sanctus Nicolaus”.
De Sfântul Nicolae aproape 800000 de români îşi sărbătoresc ziua numelui, circa 510.000 fiind bărbaţi – Nicolae, Niculai, Nicuşor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoară, iar aproximativ 280000 sunt femei – Nicoleta, Niculina, Neculiţa, Nicolina, Nicola.
Dintre aceste prenume, cel mai răspândit este Nicolae/Nicolaie – circa 353500 de bărbaţi, urmat de Nicoleta – prenumele a circa 191000 de femei.
Există obiceiul ca în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii să își lase ghetele în fața ușii așteptând cu speranța că vor primi cadouri, constând, în general, în dulciuri. În unele zone, copii îi lasă moșului apă sau morcovi pentru calul său. În unele regiuni ale României copiii găsesc în dimineața zilei de 6 decembrie, pe lângă dulciuri și fructe, o nuielușă, în semn de avertisment pentru momentele în care sunt neascultători.
Se ştie că în colindele româneşti se cântă, iarna, despre florile dalbe, flori de măr. Există tradiţia din bătrâni ca acea nuieluşă a Sfântului Nicolae să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, însemnă că sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa.
Tot în tradiţiile româneşti Moş Nicolae apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazanoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii şi apără soldaţii pe timp de război.
Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special lupilor şi spiritelor strigoilor, început la mijlocul lunii noiembrie – Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei – şi încheiat la începutul lunii decembrie cu Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei, specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
În acest sens, sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurează victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului.
Răzvan Moceanu
