Situată în Podişul Covurlui, aproape de graniţa cu Republica Moldova şi la 40 de km de Galaţi, comuna Măstăcani avea la sfârşitul secolului al XIX-lea aproape 2300 de locuitori. După Primul Război Mondial numărul lor a crescut cu peste 1000 de oameni, potrivit Anuarului Socec din 1925-1926. Erau aici două şcoli în care dăscăleau patru învăţători; mai erau două băcănii, două manufacturi, o moară, o bancă şi vreo 11 cârciumi. Satul se învecina spre nord cu Roşcanii, o localitate mai veche în care, cu multe secole înainte (mai exact în 1574), domnul Moldovei Ioan Vodă cel Viteaz fusese ucis mişeleşte de turci, sfârtecat între două cămile, după ce îi înfrânsese la Tighina şi Cetatea Albă. Acest episod tragic s-a păstrat în manualele de istorie, dar mai cu seamă în memoria colectivă a locului, impresionând chiar şi după 350 de ani. Despre el îşi aminteşte şi Ion Aghel, profesor, ambasador şi jurist, născut la Măstăcani în 1927, în familia unui ţăran împroprietărit cu cinci hectare de pământ, după ce se întorsese din Războiul Întregirii.
„Comuna asta, Măstăcani, e la vreo 10 km de o localitate care a intrat în istorie, de Roşcani, acolo unde este şi un monument al lui Ion Vodă cel Cumplit. Acolo este lupta aceea când l-a învins, l-a rupt între cămile… […] Ăsta mi s-a părut [un voievod] cu totul aparte, nu ştiu, parcă se potriveşte şi firea mea, mai vijelios, cum a fost el. […]
Deci, părinţii erau ceea ce putea să fie un ţăran, ca orice ţăran: muncea pe moşiile boierului, cu dijmă, că altfel n-avea din ce să mănânce. […] Acolo, lângă noi, pe nişte dealuri, era un <lazaret> cum îi ziceau ei, un spital din ăsta. Erau trupe ruseşti [în Al Doilea Război] şi acolo se organizase [spitalul]… Mureau oamenii şi îi puneau în nişte gropi comune, acolo. Când eram copil, ne duceam cu vitele la păscut şi nu ştiam atuncea, am aflat după aceea ce-i cu gropile alea, uneori apăreau oase, ţeste, chestii de-astea, habar n-aveam, că eram copil. […]
Ei, ca să trăieşti, trebuia să lucrezi şase-şapte hectare cu dijmă şi aveai mâncare pentru tine, pentru familie. […] Aveai un porc de 100-200 kg, dacă reuşeai să-l faci, te chinuiai cu el din iarnă şi-l creşteai până la Crăciun şi aveai ce să mănânci; [aveai] o vacă cu lapte. Erau nişte lucruri, cum să spun, abc-ul în materie de existenţă: să ai o vacă, să creşti un porc, nişte găini, să ai ce să le dai să mănânce şi să supravieţuieşti. […] Iarna se tăia stuful, pe gheaţă. Cu asta se încălzeau, îşi făceau garduri, făceau acoperişul de casă, coteţ. Stuful – cred că erau vreo cinci locuri unde era folosit – era un articol foarte important. Ei, în momentul când îngheţa apa, oamenii se duceau şi două luni de zile, din decembrie şi până prin martie, zilnic, afară de duminică, se duceau şi tăiau stuf şi-şi aduceau ca să aibă un an de zile, să-şi învelească casa, să facă un gard – ce, oamenii îşi permiteau să-şi facă gard de scândură în vremea aceea?!
Încălzitul casei cu ce se făcea?
A, tot cu stuf, păi nu erau lemne… şi viţa-de-vie care se usca se tăia şi asta era folosită şi ciocanele de la porumb. […] Asta era viaţa oricărui ţăran. […]
În satul de vizavi era un fel de târg, Folteşti, era peste baltă, peste Covurlui şi comunica. Sigur, era apă [mare], uneori nu se putea trece, era apă adâncă de doi-trei metri când se făceau nişte inundaţii… Acolo se făceau nişte iarmaroace, dar oamenii nu se duceau acolo. Mi-aduc aminte că tata, de 1 mai, lua o sticlă de vin, ceva, şi punea şi nişte pelin şi aşa cinstea această [sărbătoare].
Oamenii, duminica, sigur, se duceau la biserică cei mai mulţi şi bărbaţii şi femeile, mai ales femeile, mergeau şi copiii mai mult sau mai puţin. Iar după amiază oamenii se duceau în faţa unei crâşme, unii mai luau câte o cinzeacă, nu ştiu ce, dar cei mai mulţi nu beau nimic, stăteau. Acolo se întâlneau oamenii, nu veneau la Primărie să se întâlnească, veneau acolo…
Cum era comuna asta, Măstăcani, cuprindea trei sate. Ei, unul era cu prăvălia, era şi moşierul acolo şi oamenii de fapt acolo făceau ceea ce se cheamă acuma <socializare>, stăteau de vorbă; de exemplu, spunea unul: <Măi, de mâine se adună vacile>. Oamenii la început aveau pe cineva pe care îl angajaseră [la vaci]. Când a început războiul, l-a luat pe ăla la armată şi amin! Şi după aceea oamenii îşi păzeau vacile lor, cu rândul, se adunau toate vacile, să zicem erau 200 şi câte trei-patru oameni făceau cu rândul: astăzi se duceau ăştia, mâine alţii şi aşa mai departe. Ei, asta era o chestie, de exemplu. Sau, cea mai importantă veste era că se afla când se dă pământ de grâu sau de orz sau de porumb la boier. În jurul satului nostru erau vreo cinci moşii mari, cândva nişte moşii care ţinuseră de la Prut, pe o secţiune, aşa, până la Siret. Sigur, cu timpul, [au devenit] moşteniri etc, dar erau [mari]. De exemplu, o moşie avea vreo 10.000 de hectare. De la şoseaua care mergea paralel cu Prutul, pe o adâncime de cinci-şase kilometri la linia Prutului, era o secvenţă. Asta aparţinea lui Sergiu Klini – de obicei, greci, cam toţi erau greci, unul era evreu… Una dintre moşiile astea o închiriase un ofiţer, nu l-am văzut niciodată. În timpul războiului Căpitanul Soare şi-o muncea cu prizonieri ruşi, o perioadă.
Ei, acolo [la cârciumă] aflau oamenii că <mâine dă pământ pentru cutare…> şi unii oameni, de cu noapte, se duceau pe grindul cutare… Lacul Rotund, Lacul Lung. Sau: <Mâine ne ducem la peşte>… chestii de genul acesta.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2016]
