Între munţii cu pante repezi ai Maramureşului stă cuibărită una dintre localităţile cele mai lungi din ţară. Acum este oraş, dar înainte vreme, pe la 1774, Borşa era o comună care avea, potrivit documentelor, peste 400 ani de vieţuire. Făcuse parte mai întâi din domeniul Bogdăneştilor, apoi al Drăgoşeştilor, întemeietorii maramureşeni ai Ţării Moldovei. Aceste locuri foarte pitoreşti care îndeamnă spre drumeţie adăpostesc multe gospodării întemeiate după război, aşa cum este cea a familiei Timiş. Ion şi Ileana, doi oameni născuţi în partea locului în perioada interbelică, unul mai la deal, altul mai la vale, au fost apoi de nedespărţit, timp 70 de ani. Au făcut „copchii”, cum spun ei, şi şi-au trăit împreună viaţa aici, la fel de neclintiţi precum stâncile care adună apele celebrei Cascade a Cailor, din apropiere. Povestirile lor despre Borşa vremurilor trecute se împletesc şi se completează, trecând de la unul la altul, cu un farmec demn de luat în seamă.
Ion Timiş: „În ’38, ’37 stam pe valea asta, la Cascada Cailor, cum zicem noi, sus, la complex. Stam cu vitele, mă mânau părinṭii ṣi luam de pe la vecini ṣi veneau vecinii ṣi mai ajutau, no, la gospodărie. Stam cu vitele pe-acolo. Eram copil micuṭ, îmi punea de mâncare dimineaṭa ṣi până sara. Sara le adunam, ca să le mulgă, văcuṭele, să ducă laptele la copii, în gospodărie. Apăi, o trecut anul ’37, o trecut ’38, o venit ’40, o venit ungurii. Patru ani or stat ungurii [lui Horthy] aicea! No, o fost, sub conducerea maghiară a fost atunci. După aceea or venit ăṣtialalṭii [comuniştii], iar o venit. […]
Şi cum era ṣcoala? Câṭi copii erau, cum era învăṭătorul?
Erau copii puṭini, un dascăl învăṭa ṣase clase, un singur dascăl… I, a II-a, a III-a, a VI-a, a V-a, a VI-a învăṭa, dar erau copiii mici ṣi erau puṭini. Erau doar vreo câteva case, păi s-or ‘mulṭit, lumea se ‘mulṭeṣte. [Ţineau] de Borṣa atuncea, nu erau atâtea câte sunt acuma. Dacă ai văzut tu maṣină de-asta la o săptămână, dacă trecea pe aicea – dacă trecea! […] Păi, erau copii care ieṣeau pe dealuri, după dealurile astea şi când vedeau una de-asta ṣi vedeau că nu-s cai la ea, fugeau mâncând pământul ṣi spuneau la părinṭii lor: <Oi, ce-am văzut! Mergea pe drum [ceva], fără cai, fără nimc!> Aceea era: la o săptămână dacă vedeai o maṣină! […] Prin ’37-’38… Era un chiabur aicea, cum îi spunem noi, <Popṣămănoaie>, Pop Şimon era. Avea numai o maṣină cu ladă şi era cea mai văzută! Şi avea o singură maṣină ṣi avea fabrica care ducea pădurile…
…fabrică de cherestea…
Da, ṣi le ducea la Vatra Dornei, că era pasul Prislop, dincolo, ṣi ducea acolo. Se mira lumea cum maṣina aceea merge cu marfă deasupra… Când trecea pe aicea, prin Borṣa, toṭi se uitau că ce fel e. […]
În copilărie numai dumneavoastră mergeaṭi cu vitele?
No, cei mai mari rămâneau în gospodărie, rămâneau acasă, trei surori am avut ṣi eu am fost al patrulea. Eu am fost băiat, ‘cele au fost fete şi ele rămâneau în gospodărie. Pe mine mă trimiteau, că [atunci] când eṣti tânăr <du-te cu văcuṭa>, când eṣti bătrân <du-te cu văcuṭa>… […]
Şi cu doamna cum v-aţi cunoscut?
Eram la şase kilometri distanṭă, ea era din poiană [azi Borṣa oraṣ], eu eram de aicea, din complex.”
Ileana Timiş: „Dar mai mergea pe drumuri… Nu-l cunoṣteam, mergea pe drum, pe când era fecior, duminica, mergeam prin centru, prin Borṣa cum e amu, era cum spunem noi <Podu’ Ţâṣlii> ṣi acolo, fetele, ne opream, acolo era întâlnirea cu feciori. ‘Cela căta pe ‘ceia, pe ‘cela, care-i, no, care cum se potrivea la vorbă. No, când nu-l cunoṣteam pe el mergeam pe jos până în Borṣa, ne desculṭam… să nu rumpem opincile… Când ajungeam de sus, de sat, ne încălṭam ṣi apoi mergeam…”
Ion Timiş: „Nu era asfalt, erau pietre de-astea… Erau oamenii care le bătuceau cu [pari], anume, aveau pari, le bătuceau, stau pe marginea drumului ṣi făceau aşa ṣi-apăi toate erau bătucite. La picioare, fetele ṣi băieṭii… nu era pantof, nu era bocanc, nu era nimica.”
Ileana Timiş: „Ne descălṭam, mergeam, no, câte trei-patru fete ne strângeam, stam pe Podu’ Ţâṣlii, acolo, veneau feciori: <Tu Ilea’, meri la o ṭuică?> No, mai stam ṣi mă socoteam, <Hai să merem, da’ eu nu beu>, zic, <eu nu beu…> <Păi hai, stăi la masă, acolo, să zică muzica!>, era căṣi [case] evreieşti, nu ca acuma; ṣi-apăi era o hală, aṣa mare, ṣi-apăi zicea cetera, acolo, ṣi-apăi jucam acolo, mergeau picioarele strună!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
