La un an după o calamitate politică – pierderile teritoriale din 1940 – România a avut parte şi de o calamitate naturală: marile inundaţii care au devastat zona Argeşului. Apele învolburate care au antrenat stânci şi copaci au distrus atunci numai în comuna Corbeni 861 de case, lăsându-i pe locuitori sub cerul liber. Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, piteştean de origine, a hotărât să dea ajutor comunităţii refăcând casele, şoseaua, liniile de cale ferată şi de telefon. Din comisia pe care a înfiinţat-o făceau parte inginerul Constantin Fedorovici, şeful Centrului de Exploatare a Pădurilor din zonă, arhitectul Richard Bordenache, membru în Consiliul Tehnic Superior, avocatul Constantin Popescu. Cu 2,5 milioane de lei distribuiţi de la Ministerul de Interne, cu o mână de lucru formată din 800 de prizonieri sovietici capturaţi la Odesa (plătiţi cu 150-200 lei/zi) şi cu materiale de construcţie de la Ministerul Apărării s-a pornit şantierul. Rezultatul avea să fie de excepţie pentru acele vremuri: un sat model, cu sute de case, cu un palat administrativ, dispensar cu băi populare, cămin cultural cu bibliotecă, două şcoli, parc de agrement, stadion. Mai mult, arhitectul Bordenache (ce avea el însuşi o vilă acolo, construită în 1930) a avut grijă să folosească în planurile sale modele de case tradiţionale argeşene. Deşi România era în război, totuşi construcţia satului model s-a făcut foarte repede. Între vizita de la 15 mai 1942 când s-a deschis şantierul şi până la cea de inaugurare oficială (17 octombrie 1943), mareşalul Ion Antonescu a urmărit personal mersul lucrărilor, venind uneori la faţa locului împreună cu soţia.
Despre apariţiile Conducătorului pe şantierul de la Antoneşti avem mărturia Marlenei Moisescu – pe atunci copil – care venea adesea împreună cu tatăl său, inginerul silvic Constantin Fedorovici.
„Eram hotărâtă de mică să fac silvicultură, am fost cu tata peste tot unde se ducea, nu de fiecare dată, dar în toate locurile în care se ducea am fost şi eu, chiar la incendiul unei păduri. Sau mă lăsa pe undeva, ca să văd şi eu. […]
Între Curtea de Argeş şi zona unde e acuma lacul Vidraru erau multe sate legate printr-o cale ferată forestieră, pe malul Argeşului. Şi, la un moment dat, a fost o inundaţie foarte puternică care a distrus toate satele din cale, până foarte aproape de Curtea de Argeş – şi cale ferată şi sate şi tot! Şi pe urmă, când era Antonescu la putere, el fiind din zonă, a hotărât să se refacă toată zona. A primit – după câte mi s-a spus – un teren destul de mare pe care s-a construit un sat model, cu străzi, cu case în stil românesc… o primărie mare. Şi satului i s-a spus mult timp Antoneşti. Acum se cheamă [Stoieneştii Noi, comuna] Corbeni, pentru că satul-mamă se numeşte Corbeni. Dar dacă te-ai duce acolo şi ai întreba, bătrânii ştiu <ăsta-i sat făcut de Antonescu>. I se mai spune şi acum Antoneşti.
Tatăl dumneavoastră a fost şef de şantier?
Da, şef de şantier. Sigur, mai erau şi arhitecţi… el se pricepea şi la construcţii, el a refăcut şi calea ferată asta forestieră, de la Curtea de Argeş la Cumpăna…
Povestiţi-mi despre vizitele lui Ion Antonescu cu Maria Antonescu…
A, păi se întâmpla să-i vedem… nu ne întâlneam în societate, Doamne fereşte! […] S-a întâmplat să-l vedem [pe Antonescu] de câteva ori, noi fiind cu tata în acest sat, Corbeni. În timp ce se construia, am fost de mai multe ori, că eram şi eu curioasă. Venea el în control şi, o dată sau de două ori, a venit cu soţia lui, Maria. Nu pot să uit că ea avea un palton negru şi cu o vulpe maro. Şi eram obsedată de culori de la vârsta aia, zic nu se asortează, cum de a putut ea să [poarte combinaţia asta]?… Bineînţeles că am avut foarte multe fotografii [cu ei] pe care însă tata le-a distrus.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2020]
