Cheia este un sat pitoresc de munte, pe Valea Teleajenului, ce ţine de comuna Măneciu. În orice punct al satului te-ai afla, te priveşte de sus Zăganu, o culme a Masivului Ciucaş, zăganu fiind numele unui vultur care cuibărea pe vârfurile sale stâncoase. Acum un secol şi jumătate Cheia era un cătun cu mai puţin de 100 de locuitori adunaţi în jurul unei mănăstiri. Pe aici era drumul până la punctul de vamă Bratocea, un punct de trecere către Austro-Ungaria. De jur împrejur sunt păduri dese de foioase şi brad, presărate cu poieni, iar sus, pajişti alpine cu afinişuri şi miros discret de jnepeni.
Ştefan Buzăianu (n. 1921) este născut aici, părinţii săi fiind oameni ai locului. Bunicul patern venise demult, în tinereţe, din Valea Buzăului – de unde şi numele familiei. Mama era din Măneciu şi cunoştea zona de când era mică şi umbla după ciuperci şi ierburi tămăduitoare. După măritiş, a ajuns moaşa satului şi felceriţă… Acesta este universul de care Ştefan Buzăianu nu s-a despărţit în toată viaţa sa decât pentru câţiva ani, în timpul războiului. S-a întors acasă de pe front cu un glonţ înfipt lângă plămân, pe care îl are şi astăzi, la cei 99 de ani ai săi. Iubitor de natură şi îndrăgostit de locurile natale, povesteşte cu plăcere despre satul lui de odinioară.
„Casa asta este de la tata-moşu’. Tata-moşu’ meu a fost din Buzău, de unde o fi fost el, el ştie, că a primit aici un embatic [teren arendat] de 2.800 şi ceva de metri, iar casa e construită în 1910. […] Părinţii mei erau muncitori, munceau la pădure, că altceva n-aveau… Dar tăticul, din ce ştiu, a mai lucrat la o fabrică de cherestea, la Georgică Pisău şi după aceea, în anii următori, când s-a terminat – că a dat faliment omul ăla – el a trecut la Fabrica de mucava, la Cheia. Şi am fost şi eu la fabrica aia… Eu, la etatea de 12 ani, am fost la fabrică; am fost la şcoală [numai] până la 12 ani, aici, în sat… […] La şcoală a fost o doamnă, îi spunea Cecilia Bungeacu, cu care am învăţat în clasa I-a şi a II-a şi pe urmă a venit altă profesoară mai tânără…
Câţi copii eraţi în clasă?
Patru-cinci-şase; când am fost mai mulţi, am fost până în 10-11-12… Până la a IV-a am învăţat, apoi a venit un profesor, unul Popescu, care m-a dat lipsă la şcoală – că eram clasa a V-a – şi dându-mă lipsă l-a şi amendat pe tăticu’ atuncea cu 40 de lei pentru lipsa mea. Nu m-am mai întors la şcoală niciodată… […] Am fost tot timpul în câmpul muncii, de la 1936 am fost la Fabrica de mucava până în ’41. […] În ’42, pe data de 10 februarie, am fost încorporat… […]
Erau mulţi din Cheia la fabrică?
Erau, poate, peste sută… Se fasona în pădure materialul, erau unii care stau cu vitele, erau alţii care lucrau în fabrică, erau şi pentru întreţinere şi pentru multe [alte activităţi], erau oameni destui acolo. […] Fabrica era la capul satului, la Zăganu acolo, Zăganu îi zice, după muntele de aici…
Acolo este clădirea cea veche, din 1936?
Din 1936… […] De atunci s-a mai adăugat, au mai făcut… Au adus între timp locomotivă cu aburi şi mergea fabrica automat, până atunci mersese numai prin cursul apei. Era un canal care colecta Teleajenul de la vreo 2 kilometri în sus şi-l aducea pe sub munte, pe sub dealuri, aşa, până la fabrică. La fabrică avea o cădere de 70-80-100 metri şi mergea cu o turbină fabrica. Şi după aceea, după ce au adus între timp locomotiva aia cu aburi, i-au schimbat mersul şi au băgat şi turbine şi au mărit… [producţia].
Dar viaţa de zi cu zi cum era aici? Cum era cu fetele, cu distracţiile?
Ei, se făceau hori, erau oameni de-ăştia cu cârciumi, […] erau vreo patru, cu asta de jos a lui Tudose… […] Jos, aici, unde se bifurcă [drumul] către mănăstire era casa lor, tat-său a fost brigadier şi ginere-său făcuse o cârciumioară, aşa. Şi una mai era la jumătatea satului, îi zicea Oprescu, care avea şi un salon mai mare care era pentru de joc, când se făcea câte o nuntă… […] Baluri, dacă erau, se duceau băieţii la Măneciu Ungureni, […] făceam drumul pe jos. Care avea nevoie pleca dimineaţa, venea înapoi pe jos. […]
La început aicea n-au fost decât călugării, a fost o mănăstire aici, în Balabanu’, aşa-i zice, unde te duce [drumul la Muntele Roşu], da exact… Aia a fost prima biserică şi au făcut una mai jos, a ars şi aia şi pe urmă au venit aicea, în 1936 e construită asta…
Dar Mănăstirea Suzana era mai veche?
Suzana era mai veche, sigur. Suzana a fost pe timpul istoriei vechi…
Vă duceaţi acolo?
Ne duceam doar cu colindul… şi dacă aveai cunoştinţe, pe cineva, pentru o slujbă…
Mama dumneavoastră era credincioasă…
Da… era şi moaşă în sat… se ducea când năşteau femeile acasă. […] Era moaşa… şi oricine venea cu un picior scrântit, cu o mână scrântită, ea făcea… [tratament] Zicea că are leac şi <călca> şi pansa şi oblojea pe care avea diferite răni; avea cunoştinţe de buruieni de-astea care vindecă…
Cine o învăţase?
Maică-sa… se ducea pe câmp, [şi-i arăta:] <Asta-i bună de cutare, buruiana cutare…>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2020]
