La o primă vedere, Nufăru pare un sat banal de pe braţul Sfântul Gheorghe. E un fel de călcâi al Deltei. De aici, dacă traversezi cu bacul la Ilganii de Jos, poţi vedea locul în care se îmbină două dintre cele trei degete ale Dunării, Sfântul Gheorghe şi Sulina, ceea ce dă satului un aer pitoresc. Sub pălăria lui stă însă, în mare parte ascunsă, o adevărată comoară: cetatea bizantină Proslaviţa. Veche de 10 veacuri, stăpânită (în 971) de împăratul Ioan Tzimiskes al Imperiului Bizantin, cetatea poligonală avea 6 hectare, puternice fortificaţii de piatră, clădiri administrative şi meşteşugăreşti, un port la Dunăre, locuinţe, cimitire. După aproape patru secole de vieţuire, după ce fusese puternic afectată de invazia tătară din secolul al XIII-lea, cetatea avea să decadă cu totul. Pe ruinele ei a apărut satul care, de-a lungul anilor, a purtat diverse nume (Prislava, Domniţa Maria, Ada Marinescu) până la cel de astăzi. De sub pământul din curţile nuferenilor sau de sub străzi (ba chiar într-un beci!), se arată urmele trecutului. Cei peste 40 de ani de săpături arheologice au scos şi scot încă la iveală ziduri şi turnuri din blocuri mari de piatră, fasonate şi acoperite cu o tencuială rozalie (cu cărămidă pisată) de o mare frumuseţe şi prospeţime.
În acest loc de pe linia Dunării s-au aşezat cu timpul tătari, români, bulgari, ucraineni. Nicolae Căpăţână (n.1922) era român după tată şi ucrainean după mamă. „Străbunicii de aici erau de când s-au părăsit cetăţile, că aici e cetate…” ne-a spus el cu mândrie. Şi iată, mai departe, povestea satului copilăriei sale:
„Tata avea case la marginea satului. Ţin minte că aveam 2 ani şi jumătate când s-a mutat tata aici [în centru], a cumpărat case… Neamurile l-au atras, avea veri buni aicea şi unul era şi vânător, a fost şi primar aicea, la vremea lui. […] În 1925, în luna septembrie, a cumpărat case peste Dunăre, în Ilgani. Nu erau vechi, iar proprietarul era în Sulina, cu servici. […] La 2 ani jumate am venit cu mama aicea, de am ocupat casele. Şcoala am făcut-o, peste Dunăre… Bac atunci nu era, cu motoare şi nu ştiu ce, nici pe sârmă nu era… Era pod, la fel, nu ca ăsta, în alt sistem, dar tot pod… cu rame, rame mari, podari din sat, câte patru-trei persoane formau un pod. Şi ṭin minte când am ajuns eu, copil, un singur pod era, patru stăpâni la el, dar făceau [traversarea] câte doi. Doi azi, doi mâine. Că la rame trebuia condus, tras, greu! […] treceau şi căruţe, patru căruṭe de astea scurte, de doi cai, încăpeau pe el. Se lucra greu… Copiii treceau cu barca. Barcagii erau, era barcagiu un bătrân care dincolo locuia, numai cu asta [se ocupa]: plăteai, treceai! […]
Şcoala câte clase avea, câţi şcolari?
Păi, cam 80-90, în clasa a IV-a în ’32. Şi clasa a II-a separat într-o clasă. […] Este şi acuma aceeaşi clădire. Ne-au povestit nouă bătrânii cine a făcut şcoala, că nu era şcoală, vai de lume!
A fost un conducător pe judeţ sau aşa ceva, sau prin Dobrogea asta şi a venit în vizită, să-şi recunoască patria şi a stat de vorbă. Era om cu simţ de român… şi ce a făcut? A întrebat în sat: <Şcoală aveţi?>, a întrebat pe oameni în sat… Încă nu erau maşini, cu căruţa a venit şi nu aveau pretenţii. [Oamenii au zis:] <N-avem!> A întrebat: <Dar primărie?> <Primărie…>, au zis, <este primarul, dar…> <Putem să stăm de vorbă?> <El e la plug!.. E primar ales de oameni şi aprobat de conducători, dar el din asta trăieşte: cai, căruţe, plug, porumb, toate alea, lucrează…> A stat cu primarul de vorbă, l-a întrebat mai sigur ce e, ce nu e [în sat], a văzut cam ce e nevoie. Şi i-a spus: <Am să viu, să-mi faceţi cutare acte pentru făcut o şcoală a comunei. Şi gândiţi-vă unde o instalaţi, dar să fie în mijlocul satului, ca pentru toţi copiii să fie aproape şi să nu fie şcoala lângă stradă unde circulă căruţe şi astea…> Om cu cap! Zice: <Eu caut meşteri, eu plătesc, eu fac tot…> Şi a făcut-o! […]
Aveaţi cărţi, aveaţi după ce învăţa?
Da, se aduceau la şcoală şi plăteau părinţii cărţile, caiete de-astea, erau magazine la Tulcea şi de acolo părinţii cumpărau ce trebuie, tot.
Şi de la Tulcea ce cumpărături mai făceaţi?
Haine, stambă. Că prin sat erau croitori. În al Doilea Război Mondial şase fierării aveam aicea în sat, şapte fierari. Se duceau şi învăţau la fierari vechi, se duceau şi învăţau trei ani, după ce îşi făceau şcoala de 4 clase, de la şcoală direct, de copii [se duceau] să înveţe asta. […]
Alte ocupaţii?…
Hainele care se învecheau şi se rupeau le spălau – nu mai erau de purtat – le uscau şi le rupeau aţă, aşa, [fâşii subţiri] şi cumpărau de la prăvălie aţă din care făceau scule, de bumbac cât trebuie de subţiri şi ţeseau [covoare], făceau războaie… cu spata, [la război].
Dar cu lână ţeseau la război?
Dar cum nu! Şi lână şi bumbac aduceau din străinătate la prăvălii; din lână şi cârpe făceau ţoale pentru aşternut pe jos, de cârpe vechi, dar cu aţe sănătoase. […]
În zilele de sărbătoare care erau distracţiile?
Hora, aici în sat, [se făcea pe locul] de lângă şosea, în centru, unde e golul ăla acolo. Acolo era o cârciumă a unui cetăţean, dar era mai la nord, mai lângă casele alelalte şi în faţă era loc plan şi acolo era hora. Horele se făceau duminica, cam în fiecare duminică. Flăcăii, ei plăteau, muzicanţii erau de-ai noştri, nu străini. Se împăcau [înţelegeau] cu ăia; cât am fost flăcău, 3 lei plăteam la horă, aşa, 3 lei de fiecare, că liberaţii de armată care nu erau căsătoriţi [nu plăteau], plateau ăia care se ajungeau [, cu gospodărie]. Aşa era obiceiul. […]
Eu n-am învăţat meserie, că nu m-a lăsat tata, că avea între 20 şi 30 de capete de vaci şi ajunsese, după ce am terminat şcoala, de m-a avut bun la treabă. […] Numai într-o iarnă am crescut 70 de purcei, născuţi în octombrie, şi toată iarna am avut grija lor, în baltă [Deltă], în adăposturi. […] Purceii îi vindeam în piaţă la Tulcea, când fătau scroafele, că de două ori pe an fătau dacă te ocupai de ei. Dacă nu te ocupai de ei, sufletul! Purceii se vindeau în primăvară, iar cei fătaţi toamna îi dădeam la Brăila la măcelar. Pe urmă s-a înfiinţat şi aicea şi aicea îi vindeam, mari, 70-80, suta de kilograme.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
