De câteva sute de ani Zebilul se răsfaţă pe o tipsie cuprinsă între înălţimile modeste ale cetăţii Enisala (antica Heracleea) şi lacul Babadag. Povestea naşterii sale este de tip oriental, lucru firesc, doar Zebilul a fost întemeiat de turci, în timpul stăpânirii otomane. Se zice că un oarecare Ilias a dăruit unui călător apă de izvor – izvorul fiind un lucru rar şi preţios în Dobrogea pârjolită de soare. În jurul acestui izvor s-a ridicat satul, iar gestul lui Ilias i-ar fi dat numele, „Siubiulias” însemnând „pomana de apă a lui Ilias”. Citim în monografia scrisă de preotul-cărturar Simeon Moruzov şi că lui Gazî Ali, Paşa de Babadag, i s-au dat în 1610 două moşii, Hergheledji şi Siubiulias, printr-un act autentificat de cancelaria sultanului Ahmet I, pentru servicii aduse imperiului în zona de graniţă. În decurs de aproape două veacuri s-au aşezat aici şi români şi bulgari, oameni veniţi de pe diferite meleaguri. Prima biserică ortodoxă s-a făcut pe la 1848, iar prima şcoală înainte de Războiul de Independenţă, într-o casă din curtea bisericii. După ce Dobrogea a intrat în graniţele ţării, în 1880 s-a construit un local special destinat învăţăturii (cu două săli de clasă), până când avea să se înalţe actuala şcoală, inaugurată în 1937.
Petre Turtoi (1922-2015) s-a născut în Zebil, dar bunicul lui era mocan venit nu se mai ştie de unde, poate din Transilvania. Pe la 1900 moşul avea pământ, vite, cai şi îşi făcuse casă în vechea vatră a satului, lângă biserică. Petre s-a născut în această casă lăsată moştenire de bunic tatălui lui. Nu a făcut prea multă şcoală, iar după ce s-a întors teafăr din război a rămas în casa bătrânească, reparată şi înnoită mai târziu. La 93 de ani amintirile sale erau încă limpezi şi vorbea cu mult drag despre meseria lui de plugar şi despre Zebilul copilăriei.
„Cum era şcoala veche, înainte de a fi construită asta de pe vremea lui Moruzov?
A fost o şcoală mai obişnuită, a fost cam unde e locul Şcolii Agricole. Acolo era cimitirul, unde e şcoala mare. Şi noi ne duceam şi ne jucam acolo, la cimitir. Şi era de la clasa I până la a IV-a, atâta carte am învăţat eu. Fugeam două zile la şcoală şi două zile la plug. […] Şi după masa şi dimineaţa, aşa umblam, şi după masa aveam 4 ore. […]
Şi părinţii… tata, plugar. Bunicul mult pământ a avut, e vorba de mocani. Au venit, de unde au venit ca mocani, aici, neamul lui Turtoi, au venit trei fraţi, tatăl lor, cu trei copii. Pe urmă s-au înmulţit. [S-au aşezat] lângă biserică, lângă bolboacă [izvorul] care e cu papură, acolo, au astupat acuma, era un izvor. Şi veneau oamenii care erau cu oi, era câmpul liber, cine să are, cine să semene?…
Şi vatra satului unde era atunci?
Păi, aicea, împrejurul bisericii… Dacă te duceai mai încolo, erau tarlalele oamenilor, de la cooperativă încolo, spre margine, erau curţile oamenilor, pământul lor, şi pe stânga şi pe dreapta, grădini. […] Şi se ducea fiecare, când vroia să-şi cumpere un loc îl împrejmuiau şi-l făceau aşa, rotund, nu cum e Sarichioiul sau cum e în satele nemţeşti, puse la linie. Era rotund, curtea tot aşa, rotundă, cum puteau ei s-o cuprindă. După aia, după ce bunicul a avut curte aicea, i-a făcut casă lui tata, i-a făcut lui fratele, Tănase Turtoi dincolo, lângă cazanul [de ţuică]. Şi aicea, asta e făcută în 1900. […] Bunicul s-a dus şi a cumpărat de la Tulcea, cum era oraş cu puţin port, veneau ăştia cu brad, cu lemne, materiale pentru casă, grindă, podele, căpriori, ce trebuie. […] Banii erau lire, galbeni, lucrau cu galbeni, bani grei. Şi a încărct trei căruţe – trei căruţe! – aveau căruţele lor, aveau pământul lor, erau trei căruţe, cam 1.000 kilograme căruţa, pentru casă. I-a adus lui Moş Tănase, i-a adus lui tata şi le-a făcut bunicul case, împrejurul lor [al bătrânilor], să fie grămadă. […]
Şcoala era aicea, în curtea asta, unde-i baraca aia, de intri, pe-acolo era şcoala. Şi mă duceam la şcoală clasa I şi a II-a şi am lucrat bine. A treia, la plug, două zile la plug, două zile la şcoală. Şi aveam o profesoară care seara venea şi mă medita acasă. Dar eu, dacă eram oboist, toată ziua cu caii prin arătură, cu asta, cu alergătură, cu grapă, cu plugul, cu toate astea, adormeam cu capul pe masă. Şi aşa am învăţat carte. Patru clase primare. […]
Noi, toate cerealele pe care le scotea mama, le încărcam în căruţă şi le duceam la negustori, la Tulcea, ca să poată să ieie un ban. Plecam la ora 2 de aici, că sunt 35 kilometri până la Tulcea. Nu puneam mai mult de 800 kg pe căruţă şi frate-meu mergea înainte şi eu din urmă, eram de 15-16 ani. Mă legam de moţ să nu cad din căruţă, căruţa încărcată cu saci şi eu mă priponeam, aşa. Când ajungeam la piaţă, îmi punea etichetă pe mănuşi, mănuşa căruţei: <Tragi la domnul Lichiardopol, la domnul Papadatus sau la domnul… Magazia neagră sau cutare..> – greci erau, erau negustori greci. Şi căram, faceam un vagon, mergea tata şi ridica [banii]. Şapte-opt-zece căruţe odată plecam. La ora 2 veneau [oamenii] unul la altul, arătau felinarele, <Gata, ne întâlnim la marginea satului…> Şi acolo se aşteptau, hai, gata coloana. Când ajungeam la sălcii, la Tulcea: <Fiţi atenţi! Nu dormiţi!…> – acolo era gaşcă de hoţi şi dacă moţăiai în căruţă, hoţul venea şi îţi apuca sacul şi-l trăgea jos, apuca mantaua, şuba… nu ţinea cont că e vreme [rea], iarnă, că e vară…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015; fotografii din arhiva personala si din Monografia satului, 2008]
