În anii ’30 localitatea Zebil din judeţul Tulcea a ieşit din anonimatul ei de comună dobrogeană prăfoasă, scăldată leneş de vălurelele lacului Babadag. Unul dintre fiii ei ajunsese om mare în stat: era Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii aflat sub directa coordonare a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ba, mai mult, „avea intrare directă” la regele Carol al II-lea. Cu toate acestea, „Mişa” nu uitase de unde plecase (şi unde fratele său Simeon fusese atâţia ani preot), aşa încât a iniţiat la Zebil un mare şantier de reorganizare a vetrei satului în care aveau să apară, în 1937, o şcoală modernă (cu duşuri, sală de festivităţi, apartament pentru director), o clădire administrativă şi o casă pentru cadrele didactice. Lucrările au fost de mare anvergură: a fost mutat cimitirul satului, iar centrul a fost umplut cu mari cantităţi de pământ, pentru a fi înălţat. Din „comitetul de construcţie” au făcut parte toţi intelectualii şi fruntaşii locului care, cu însufleţire, s-au pus pe treabă. Ştiu amănuntele de la bunicul meu, Gheorghe Buluc, care era de 9 ani preotul comunei şi care a avut un rol în organizare.
Petre Turtoi (1922-2015) s-a născut în Zebil. Patru ani a fost elev la şcoala din sat (a fost elevul bunicii mele, învăţătoarea Ecaterina Buluc), apoi a devenit <plugar>, cum îi plăcea să spună. Era foarte harnic, priceput şi eficient – până a murit, la 93 de ani, a avut o grădină bogată pe care a îngrijit-o singur. Aşa fiind omul, povestirie sale despre Zebilul de demult sunt destul de abrupte, dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul locului şi al oamenilor săi.
„Mişu Moruzov a fost feciorul lui popa [Nicolae] Moruzov. […] Era un băiat aşa, [bine] legat, încărunţit. Şcoala e pornită în [vechiul] cimitir, în ’33, ţin minte ca acuma, cărau oamenii… cât pământ au pomosit [cărat]! Că era vale aici… […]
Munceau oameni din sat la construcţie?
Da, şi săpau şanţuri, îi plătea… Domnul Mişu venea la [învăţătorul] Botez şi acolo şi preotul Buluc, cu preoteasa, ei erau [prezenţi] şi ei dirijau cu toate treburile astea. Au adus material, au scos cutare, au scos căruţele, că erau 500 de familii, aveau 1000 de căruţe – aveau fiecare câte două căruţe! – erau băgaţi în plugărie, în agricultură. […]
El, dacă venea aici… eu îl duceam înapoi la Tulcea, pe Mişa [Moruzov]. […] Şi mi-a povestit el, zice: <Am avut nişte bani împrumutaţi, daţi. Şi, [îi folosesc aici, la construcţii], că fratele meu e aicea îngropat, în cimitir, la noi>. Chiar şcoala [aşa se cheamă,] <Preot Simeon Moruzov>. Materialul de construcţii venea de unde îl aducea – îl aducea la gară, în vagoane – şi ne scotea la [transport], tot satul erai obligat să te duci când te cheamă. Şi ne duceam şi aduceam materialele de la gară. Alţii cărau pământ, alţii cărau apă, alţii cărau cărămizi, alţii cărau ţiglă, alţii cărau lemn, lemn lucrat, fasonat, doar îl punea [unde trebuia]… Era lucrat în altă parte şi după schiţă. Era un architect [Gheorghe Brătescu] şi ăla tot ce spunea, aşa se făcea! Şi în doi ani de zile au făcut astea toate… şcoala, pe urmă a început căminul. Pe urmă, la cămin trebuia să facă biserică, în curte […] şi dacă era [deja făcută biserica] aicea, au crezut de cuviinţă – comitetul care era, al Zebilului – că avem biserică, s-o îngrijim şi aicea facem numai căminul. […]
Şi părintele vine şi spune: <Mătuşă Vasilcă…> – Vasilca o chema pe mama, era o femeie harnică şi curată şi deşteaptă! – <…lasă-l pe Petrea să meargă la Tulcea să ducă un om. […] Băiatul tău e învăţat la Tulcea, cunoaşte drumul… Şi să puie nişte mâncare pentru cal, să încarce căruţa bine şi să vie la domn’ Botez> – acolo, la cămin… [Moruzov avea] două valize şi el se băga în şubă şi se culca în căruţă. Eu puneam sac cu paie, plin, ca să stau eu în faţă şi el singur. Atunci l-am cunoscut prima dată, pe urmă l-am mai dus.
Cum arăta?
Robust, aşa, 1,70, mai înalt nu era… dar voinic. Şi când am plecat de-aicea mi-a spus, zice: <Fii atent, oricine te opreşte, întorci mâna şi mă apeşi, chiar dacă mă fură somnul>. Caii erau buni, cunoşteau drumul, hăţurile îngheţau, mâinile le legam, le puneam la spinare, ţineam cu spinarea caii, aşa, şi doar conduceam… Eram învăţat cu drumul, cu drumul ăsta până la Tulcea, ca cum m-aş fi dus acuma până la biserică şi înapoi. Şi când am ajuns acolo, pe [strada] Isaccea, sus, la moşia lui, [mă întreba] <Nu-i nimeni împrejur?> <Nu!> Şi avea o cotitură, acolo trăgeam căruţa. <Dă la cai o căldare de ovăz să mănânce, stai şi răsuflă…> şi trimitea un om de-acolo, din curte, îmi deschidea poarta şi plecam acasă. Până la ziuă veneam înapoi.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
