”La IAR toată lumea angajată dădea o probă”.
După Primul Război Mondial, când aviația a luat avânt, și în România au apărut primele fabrici care asamblau avioane. Erau fabrici modeste, unele mai degrabă ateliere meșteșugărești, care au produs puține avioane, multe din ele cu fuzelej făcut din placaj și pânză împregnată cu lac. În 1925, la Brașov, a luat ființă IAR – Industria Aeronautică Română. Noua uzină a fost dotată cu utilaje performante și organizată după standarde moderne. Cu toate că a produs unele avioane sub licență, IAR a fost o industrie pur românească. Muncitorii care au lucrat la IAR au fost angajați numai după un examen riguros. Iar munca de cercetare și proiectare a fost făcută de ingineri români atent selecționați. Toți angajații trebuiau să fie foarte bine pregătiți profesional. Iar rezultatele s-au văzut: între 1927 – 1945, la IAR Brașov au fost construite peste 1000 de avioane și 2000 motoare. Printre inginerii care au lucrat la IAR s-a numărat și Eugen Manolescu:
„În 1938, când m-am angajat la IAR, erau hangare separate pentru producția de celule [fuzelaj], hangare și ateliere separate pentru fabricarea de motoare. Eu am fost angajat la Fabrica de Motoare, la Atelierul de prelucrare a motoarelor. Ca inginer începător. La început am lucrat în atelerierul respectiv trecând pe la toate mașinile speciale pe care fabrica le avea. Fabrica de motoare se compunea din: un atelier unde se fabricau piesele – care avea 600 de angajați; un atelier pentru montarea motoarelor; un atelier unde se turnau piesele de aluminiu; un atelier de tratament al pieselor și un atelier unde se probau motoarele și subasamblele. Plus mai era o sculărie care cuprindea numai mașinile speciale pentru confecționarea sculelor necesare realizării pieselor. Fiecare dintre fabrici avea un Serviciu de proiectare a sculelor și un Serviciu de proiectare al motoarelor, respeciv al pieselor care trebuiau înlocuite la motoarele care erau deja în procesul de fabricație. O organizare similară avea și Fabrica de Celule [fuzelaj]. Avea propriul birou de studii, de proiectare și de tratament al sculelor specifice construirii de avioane, care acum erau din metal față de avioanele vechi, care erau dintr-o construcție mixtă metal, lemn și pânză. În 1938, se produceau în atelierele IAR motoare 1000 A – motoare de 1070 cp. Aceste motoare aveau carburatoare speciale care ajutau motorul să dea puterea maximă la înălțimea socotită loc de luptă pentru vremea aceea. De exemplu, la sfârșitul războiului, avioanele americane de bombardament veneau la 7000 m înălțime, deci erau presurizate și ele zburau la altitudine mare ca antiaeriana să nu poată să le atingă.
În 1944, asupra Uzinei IAR. Brașov au fost două bombardamente americane. Primul bombardament a fost de Paște. A fost distrusă toată fațada uzinei, unde erau instalate niște tunuri antiaeriene pentru apărarea fabricii. Tot aici erau și adăposturile antiaeriene ale fabricii. Au fost complect distruse, au fost vreo 1000 de morți. Al doilea bomabrdament american a fost pe 6 iunie, când Fabrica de Motoare a fost distrusă și incendiată, pentru că s-au aruncat bombe explozive și bombe incendiare. După acest bombardament, Fabrica de Motoare a fost dispersată, adică a fost evacuată. Astfel, sculăria a fost dusă la Satulung, într-un hangar al întreprinderii de transporturi locale. Fabrica de Motoare – la care lucram – a fost mutată la Ucea, unde se afla în construcție o fabrică de explozivi sub licență germană. Dispersarea s-a făcut cu utilajele rămase bune. A venit 23 august și nu am apucat să facem instalarea acestor utilaje. Dacă nu ar fi venit 23 august, am fi putut să continuăm producția pentru că aveam oameni foarte bine pregătiți profesinal. În IAR erau 70 ingineri – asta știu eu. Ficare nou angajat era supus unei probe. Un inginer dădea o probă de trei luni de zile. Se analizau rezultatele probelor date de Comisia de direcție. La sfârșitul periadei de probă se fixa încadrarea și salariul. În 1939, un inginer începător avea cca. 10500 lei/lună, adică foarte bine platiți. De exemlu, un asistent la Politehnică avea cam 4500 lei/lună. Toată lumea angajată dădea o probă. Cele mai grele erau probele date de muncitori – erau probe clasice pe meserii de strungar, de frezor, de ajustor. Trebua să fie aproape „artist” ca să treacă proba. Apoi se fixa salariul. Datorită creșterii comenzilor am fost nevoiți să angajăm și muncitori necalificați – „standardiști”. Datorită gradului mare de utilare cu mașini, ei puteau să facă față unor operațiuni simple. Aveam mașini care erau reglate pentru un reper care nu se mai schimba. Dar toată lumea dădea un examen și o probă”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
