Venit de la Botoṣani ṣi Ipoteṣti unde îṣi petrecuse copilăria, al ṣaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici a devenit în 1858 elev la Cernăuṭi. Arhivele arată că în clasa a IV-a a terminat al cincilea, din 82 de elevi. După două clase de gimnaziu avea să părăsească ṣcoala, în 1863 ṣi 1866, între timp revenind sau completându-ṣi studiile în particular. Numele său a fost din nou legat de oraṣul de pe Prut la moartea profesorului Aron Pumnul, în ianuarie 1866, când elevii au scos broṣura „Lăcrămioarele învăṭăceilor gimnaziṣti”, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată „M. Eminovici”. Cu aceasta, bogata istorie culturală a Cernăuṭiului avea să primească încă un nume cu care să se mândrească.
Cât despre istoria politică, ea a fost zbuciumată ca a oricărui teritoriu multrâvnit. Atestat documentar din vremea lui Alexandru cel Bun, trei secole mai târziu Cernăuṭi era oraṣ al Imperiului habsburgic ṣi număra 338 de familii. Au fost colonizaṭi apoi germani ṣi evrei, iar românii ṣi ucrainenii ṣi-au sporit ṣi ei numărul. La mijlocul secolului al XIX-lea era capitala ducatului Bucovinei ṣi avea 9000 de români ṣi 4000 de ucraineni. Până la primul război a avut ca primari un polonez, un armean, doi germani ṣi doi evrei. După dezmembrarea Austro-Ungariei, în 1918 a fost oraṣ al României Mari, dar în al doilea război a fost ocupat de Armata Roṣie. De atunci ṣi până la căderea comunismului stăpânirea sovietică avea să dureze mereu, doar cu o pauză de trei ani, 1941-1944, când a fost recucerit de români.
O sclipire din atmosfera de început de secol XX este redată în cuvinte frumoase de un alt cernăuṭean care a onorat numele acestui oraṣ: Vladimir Trebici demograf, sociolog ṣi membru al Academiei Române. Înregistrarea datează din 1997 ṣi a fost realizată de Silvia Iliescu pentru Arhiva de istorie orală.
„Înainte de a urma liceul în anul 1925-26, părinţii mei au avut buna inspiraţie ca să mă dea la şcoala primară din Cernăuţi, cea mai veche şcoală care pe vremea austriacă se numea Şcoala Principală Moldovenească şi unde l-am avut predecesor pe Eminescu. Ştie oricine că Eminescu a făcut două clase la ṣcoala primară din Cernăuţi în 1858-59/1859-60 – eu am şi văzut şi certificatele elevului Eminovici, cum se numea pe vremea aceea. Deci acolo am făcut eu ultima clasă din şcoala primară şi trebuie să spunem că asta era la opt ani de la Marea Unire. […]
Mediul Cernăuţilor de altă dată era un mediu cosmopolit. […] Astăzi şi în Austria şi Germania şi în alte ţări se vorbeşte de „modelul Bucovina„ ca eventual model pentru Europa de mâine. […] La Cernăuţi, de pildă, ca să cunoşti trei limbi era aproape obligatoriu, altminteri nu exista comunicare, deci limba germană, ucraineană; cei mai adaptaţi la asemenea condiţii erau evreii care toţi erau de limbă germană, din cauza asta la recensămintele austriece ei se declarau de limbă germană, adică ca deutsche Sprache. Limba de conversaţie era limba germană; limba ucraineană, [era] în special în mediul rural, ca şi limba română, asta era realitatea. Dar am avut şi polonezi şi erau mulţi şi din colegii mei, părinţii nici nu mai spun că vorbeau trei limbi în mod curent. Nu se putea altfel în monarhia austro-ungară, în special în provincia istorică Bucovina. […]
Tata şi cu mama mai vorbeau între ei germana când eram noi foarte mici şi încă nu ştiam germana, când vroiau să-şi comunice lucruri pe care copiii nu trebuiau să le cunoască. Să nu vă surprindă: căminarul Gheorghe Eminovici care avea ascendenţi şi rude în Bucovina care erau ucrainofoni, când veneau ei la Ipoteşti, asta este o chestiune pe care Eminescu a şi arătat[-o], cu fraţii lui de la Călineştii lui, cu care vorbea ucraineana, de unde unii din istoricii noştri [au spus despre el:] „a fost ucrainean„. Asta, mă rog… era şi el român, însă folosea şi ucraineana. Chestia asta însă nu este esenţială, esenţial este acest mediu.
Liceul nostru Aron Pumnul, eu am undeva fotografia ultimei clase, din 1933, şi unde şi printre profesori pot să arăt: profesorul Drăgan era ucrainean, profesorul Cosmaschi era polonez, profesorul Calos era evreu ungur, iar printre cei 24 de elevi, eu pot dintr-o dată să vă spun trei care erau ucraineni, patru care erau evrei, unul era polonez şi restul erau români. Dar limba era română, învăţământul era în limba română. […]
E un liceu care era un liceu serios. Când spun „serios„, asta era tradiţia austriacă. Liceul a fost înfiinţat în 1808 şi era cel mai vechi liceu din Bucovina, în primii ani, până în 1848, e aproape de necrezut, limba de predare era latina! […] Eu am intrat în liceu în 1926, cei care erau înaintea mea – cum era academicianul Radu Grigorovici, liceul încă era de opt clase – ei făceau latină din clasa I până în a VIII-a, în fiecare zi, iar sâmbătă făceau chiar două ore, limba elenă clasică se făcea din clasa a III-a până în a VIII-a. Aşa că nu e de mirare […] că până şi personalul de serviciu de la liceu, intendentul şi ceilalţi oameni de serviciu îşi făceau un titlu de glorie de a mai spune câteva cuvinte latineşti şi noi copiii eram foarte şi amuzaţi, dar în acelaşi timp şi impresionaţi că până şi oamenii de serviciu ştiau latineşte! Asta era tradiţia liceului: matematica era mult mai puţin prezentă în programul de învăţământ, în schimb latină, greacă, istorie, geografie şi chimie, fizică am făcut destul de bine. Nu mai spun că în liceul nostru materie obligatorie era religia. Religia se preda din clasa I până în ultima clasă, ăsta era sistemul, prima oră la liceu începea cu Tatăl Nostru şi se încheia în ultima oră cu Tatăl Nostru. Am avut şi la religie profesor catehet, preot, era foarte bun, dovada cea mai bună este că el, când eram deja în clasa a III-a, el a trecut la Facultatea de Teologie şi a devenit un foarte bun istoric al Bisericii Ortodoxe Române şi cursurile lui sunt folosite şi astăzi şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la cea din Sibiu în special.”
