Motto: “Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!” – Tudor Vladimirescu, Proclamația de la Padeș, 23 ianuarie 1821
Duminică, 17 ianuarie, se împlinesc 200 de ani de când a fost redactat documentul cu caracter constituţional „Cererile norodului românesc”, o declaraţie de principii pe fondul nevoii de reformare a societăţii, câştigată prin Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenţia scopul Revoluţiei de la 1821, ca fiind acelea de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale ţării şi realizarea unor reforme, cu accent pe înființarea unui stat obștesc, cu un domn pământean, ales de cler și boieri.
* * * * *
Până în anul 1866, în România nu a existat o Constituţie, ci au funcţionat doar documente cu caracter (pre)constituţional.
Privind retrospectiv, să spunem că acum mai bine de 300 de ani, domniile fanariote au guvernat provinciile române, între anii 1711-1821 în Moldova, respectiv între 1716-1821 în Ţara Românească.
Regimul fanariot însemna numirea domnitorilor direct de către Poartă, restrângerea statutului de autonomie, sporirea obligaţiilor pentru Ţările Române, accentuarea conflictelor dintre boierimea autohtonă şi cea venită împreună cu domnitorii, dar şi neadoptarea unor măsuri reformatoare.
Primele măsuri cu caracter reformator au apărut în vremea lui Constantin Mavrocordat (1730-1769), care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească. Acesta a gândit măsuri de reorganizare administrativă, fiscală, judiciară: în fiscalitate – instituirea unei dări unice, prin comasarea dărilor multiple; plata impozitului unic în patru rate anuale – , în administraţie – judeţele erau conduse de ispravnici şi s-a introdus leafa pentru dregători, pentru a se evita abuzurile săvârşte de aceştia, măsuri sociale – desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească (1746) şi Moldova (1749), iar consecinţa era că ţăranii devin clăcaşi, liberi din punct de vedere juridic, dar dependenţi economic, ceea ce determină obligaţia în zile de muncă.
Au apărut documente cu caracter reformator juridic, precum Pravilniceasca Condică (1780), al lui Alexandru Ipsilanti, în Moldova a apărut Codul Callimachi (1817), redactat din iniţiativa lui Scarlat Callimachi şi Legiuirea lui Caragea (1818) – document conceput de Gheorghe Caragea.
Pe de altă parte, măsurile reformatoare adoptate de Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790), în Imperiul Habsburgic, au avut efecte şi în spaţiul intracarpatic, în Transilvania: reforma socială (1785) care a însemnat desfiinţarea iobăgiei, reforma religioasă – recunoşterea oficială a tuturor religiilor din Transilvania (Edictul din 1759 al Mariei Tereza a restaurat ortodoxia iar Iosif al II-lea, prin Edictul de toleranţă, din 1781, asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice, cu asigurarea primatului catolicismului.
Nu trebuie uitate nici proiectele cu conţinut naţional, precum memoriile episcopului greco-catolic Inochentie Micu, Supplex Libellus (1744), sau programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene şi al personalităţilor de seamă din Transilvania, numit Supplex Libellus Valachorum (1791).
Episcopul Inochentie Micu cerea reprezentarea naţiunii române în viaţa publică, uşurarea sarcinilor iobăgimii, larga reprezentare a clerului în Dietă, înfiinţarea de şcoli la toate nivelurile şi un post de consilier „în Guberniu”.
Programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu) şi al personalităţilor de seamă din Transilvania (Ion Para, Iosif Meheşi şi Ioan Molnar Piuariu), prevedea desfiinţarea denumirilor de „toleraţi”, „neadmişi între stări”, considerate nedemne şi jignitoare, numirea în funcţii proporţional cu numărul de locuitori, recunoaşterea naţiunii române, a limbii şi religiei ortodoxe, utilizarea toponimiei româneşti. Programul este înaintat împăratului Imperiului Habsburgic, Leopold al II-lea, apoi este trimis de acesta Dietei de la Cluj, care îl respinge pe motiv că „recunoaşterea drepturilor ar fi răsturnat ordinea constituţională a Transilvaniei”.
În acest context, la începutul secolului al XIX-lea, apărea aşa-numita reformă a boierilor, care cereau respectarea autonomiei statale şi obţinerea independenţei, neutralitatea pământului românesc, domnitori pământeni, respectarea drepturilor politice.
Apărea propunerea de instaurare a unei republici aristocratice, conduse de boierime, cerinţa „partidei naţionale”, concept introdus de Gavril Callimachi, iar Rosetti-Rosnovanu propunea, în anii 1817-1818, ca domnia să se constituie în organ de supraveghere şi control, iar puterea reală trebuia să treacă în mâna unei Adunări obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.
În ordinea cronologică a actelor preconstituţionale de pe actualul teritoriu al ţării noastre, apare, în anul 1821, la 17 ianuarie, „Cererile norodului rumânesc”, document redactat de Tudor Vladimirescu, care prevedea înlăturarea domnitorilor fanarioţi şi reinstaurarea celor pământeni, iar alungarea grecilor era văzut ca primul pas pentru cucerirea independenţei. Este considerat primul document cu caracter constituţional din Ţările Române.
Țelurile Revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, continuînd cu Proclamația de la Padeș, cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Tudor Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.
După doar un an, Poarta a acceptat înlocuirea fanarioţilor prin numirea domnitorilor Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova, şi Grigore Dimitrie Ghica, în Ţara Românească.
De aici înainte au apărut o serie de proiecte de reformă ale boierimii mici şi mijlocii, ale intelectualităţii şi ale orăşenilor:
– În 1822 apărea „Constituţia cărvunarilor”, a lui Ionică Tăutu, prin care se cerea domn pământean, Adunare obştească, respectarea autonomiei, drepturi şi libertăţi
– reformele propuse de Eufrosin Poteca care prevedeau impozit unic pe venit, libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative
– În 1826, în „Însemnare a călătoriei mele”, Dinicu Golescu cerea unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari
– În 1838, Partida Naţională condusă de Ion Câmpineanu a elaborat două documente: ”Act de Unire şi Independenţă” şi ”Osăbitul Act de numire a suveranilor românilor”. Primul prevedea unirea Principatelor într-un regat al Daciei, domn ereditar, înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist, iar „Osăbitul act de numire a suveranilor românilor” era un veritabil proiect de Constituţie
– În 1843, Societatea secretă „Frăţia” redacta un program ce menţiona unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor şi egalitate în faţa legii
– În martie 1848 apărea programul politic ”Petiţia-proclamaţie” de la Iaşi
– mai 1848 – elaborarea programelor ”Petiţia Naţională de la Blaj” şi ”Prinţipurile noastre pt. reformarea patriei”
– iunie 1848 – Proclamaţia de la Islaz
– august 1848 – programul politic ”Dorinţele partidei naţionale în Moldova” susţine unirea Principatelor
– În anul 1858 – Convenţia de la Paris juca rol de Constituţie în Principatele Române
– A urmat Unirea Principatelor Române şi perioada de aşezare constituţională care a culminat cu adoptarea prime Constituţii a României de la 1866.
* * * * *
Conţinutul documentului „Cererile norodului rumânesc”:
17 ianuarie 1821
„Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.
Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.
Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.
Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]
Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.
Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.
Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.
Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.
Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.
Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.
Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.
Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.
Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.
Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.
Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.”
* * * * *
În comuna Vladimir din judeţul Gorj, venea pe lume, în anul 1780, din părinţi moşneni (Constantin şi Ioana), Tudor Vladimirescu, întregind astfel familia formată din 3 copii (Papa, Constandina şi Tudor).
După însuşirea primelor noţiuni de citire şi scriere de la preotul satului Pârvu Ciuhoi, a învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.
După ce a devenit un renumit negustor de vite, Tudor primeşte de la domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, însărcinarea formării unui corp de voluntari, pentru apărarea Olteniei de năvălirile trupelor neregulate otomane. Curând este numit mare comis, vătaf de plai la Cloşani (Mehedinţi), apoi mare sluger.
În anii 1806-1812, participă la războiul ruso-turc, ca ofiţer rus, cu gradul de porucic (locotenent) şi este decorat de ţarul Rusiei, Alexandru, cu Ordinul Sf.Vladimir cu spadă.
Fiind refugiat la Viena îl cunoaşte pe contele Capodistria, ministrul de externe al Rusiei şi fruntaş al Eteriei (organizaţie secretă ce lupta pentru independenţa Greciei).
Revoluţia din 1821, organizată şi condusă de Tudor Vladimirescu, începe la 23 ianuarie cu citirea cunoscutei Proclamaţii de la Padeş, continuă cu fortificarea mănăstirilor din nordul Olteniei (Tismana, Motru, Strehaia) şi cu organizarea taberei de instruire de la Ţânţăreni.
La 4 martie, Tudor ajunge la Slatina cu 6000 de pedeştri şi 2000 de călăreţi, la 16 martie intră cu oastea în Bolintin, iar la 21 martie îşi instalează tabăra de luptă la Cotroceni.
În aprilie 1821, sub titlul „Cererile norodului românesc”, Tudor face cunoscut adevăratul program al revoluţiei – care fusese redactat încă din 17 ianuarie 1821 – , iar pentru a feri ţara de ocupaţia turcească, încearcă să obţină retragerea eteriştilor.
La 15 mai, Tudor organizează ridicarea taberei de la Bucureşti, ordonând retragerea către nordul Olteniei.
În acest timp, eteriştii desfăşoară intense acţiuni diversioniste culminând cu asasinarea lui Tudor la Târgovişte, în dimineaţa zilei de 27 mai 1821 de către Lassani şi Caravia, ofiţerii generalului Alexandru Ipsilanti.
În amintirea lui Tudor Vladimirescu, în 1932, prin eforturile Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj, condusă de Aretia Tătărescu, este inaugurată Casa Memorială din satul natal, Vladimir, care oferă vizitatorului obiecte şi documente legate de viaţa conducătorului revoluţionar de la 1821, Tudor Vladimirescu.
