Luni, 18 ianuarie, se împlinesc 173 de ani de la naşterea lui Ioan Slavici, prozator, dramaturg, memorialist, jurnalist și pedagog, membru corespondent, din anul 1882, al Academiei Române.
Ioan Slavici este inițiator al prozei realiste, în care zugrăvește cu obiectivitate o lume omogenă, în care dimensiunile colective le pot integra pe cele individuale, identificându-se cu spiritualitatea satului ardelean, ale cărui valori le-a promovat în scrierile sale.
Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, la Șiria, în județul Arad, fiind al doilea copil al cojocarului Sava Slavici şi al Elenei.
A fost un copil firav, însă foarte neastâmpărat, el petrecâdu-și timpul spărgând ferestrele vecinilor, lovind cu pietre cuiburile de rândunici, încălecând caii de la pășune, și alte și alte pozne care, poate, trec prin mintea oricărui pui de om.
„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.” – spunea Slavici peste ani.
A frecventat şcoala „greco-ortodoxă” din satul natal – primele trei clase primare, între anii 1854 și 1858, avându-l dascăl pe D. Vostinari, apoi încheie școala primară la Arad, după ce repetă clasa a patra, unde învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic.
Între anii 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari dificultăţi, cauzate de educaţia într-o limbă străină. Tot acum devine membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu.
În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, iar în anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia „Răsunet” a lui Andrei Mureșanu.
În anii 1867 – 1868 se înscrie, ca elev particular, la liceul maghiar din Arad, apoi trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate, astfel că această etapă etapă a vieţii va fi trecută, cu brio, tocmai la Satu Mare.
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, însă studenția aici este de scurtă durată, de doar patru luni, apoi se îmolnăveşte, se întoarce acasă, pentru ca ulterior, cu ocazia recrutării în armata imperială, să ceară să fie transferat la Universitatea din Viena, unde face armata ca voluntar cu termen redus și se înscrie la Facultatea de Drept.
Se împrieteneşte cu Mihai Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic, o prietenie care îi va lega pentru tot restul vieţii.
În anul 1871, debutează în revista „Convorbiri literare” cu comedia „Fata de birău”, apoi în vară, la 15 august 1871, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna, după ce va fi pus bazele Societății Academice Sociale Literare „România Jună”.
În anul 1873, va ocupa funcția de secretar la Episcopia din Oradea şi va scrie nuvela „Popa Tanda”, la finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul, iar în anul 1875, se căsătoreşte cu Ecaterina Szöke Magyarosy şi scrie nuvela „Scormon”.
Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista „Vatra”, tot în 1875 va scrie comediile „Toane sau Vorbe de clacă” şi „Polipul unchiului”, iar un an mai târziu, drama istorică „Bogdan Vodă” şi nuvelele „La crucea din sat”, „Crucile roșii” şi „O viață pierdută”.
Călătoreşte, apoi, la Viena şi Budapesta, iar în toamna anului 1877 (până în 1881), este numit de Titu Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti – unde a predat limba română și filosofia -, perioadă în care este și redactor la „Timpul” (unde este coleg cu Eminescu și Caragiale).
Slavici a fost criticat vehement şi pentru opiniile sale antisemite prezentate în lucrarea sa „Soll și Haben. Cestiunea ovreilor în România” (1878), în care a afirmat că „evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.”
Tot în anul 1878, scrie nuvela „Gura satului”.
Apoi, a predat limba română la școala de fete – Școala Normală Azilul „Elena Doamna”, la Institutul Maniu și la Liceul Francez.
În anul 1880, scrie nuvelele „Budulea Taichii” şi „Moara cu noroc”, în anul 1882, este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1884, va scrie nuvela „Pădureanca”.
Tot în anul 1884, se stabilește la Sibiu, unde va pune bazele ziarului „Tribuna”, în care va scrie articole în care revendica drepturile românilor. Drept urmare, autoritățile maghiare ale vremii îi intentează 5 procese de presă, ultimul ducând la condamnarea sa la un an de închisoare (1888-1889), ulterior curtea de juri punându-l în libertate.
Va divorţa de prima soţie, Ecaterina, şi se va căsători, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, care îi va dărui primul băiat, Titu Liviu, în total Slavici având şase copii.
În urma unui alt proces de presă, este din nou condamnat la 3 zile de închisoare.
În anul 1888 va scrie drama istorică „Gaspar Graziani”, în anii 1888-1889, lucrarea de memorii „Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr”, în anul 1890, scrie lucrarea „Școlile noastre sătești”, iar în anul 1892 devine cetăţean român.
În anul următor va scrie cursurile „Estetica” şi „Literatura poporană”, iar în 1894 încheie romanul „Mara”.
Tot în 1894, este numit director de studii la Institutul „Ion Otetelișanu” din Măgurele, unde va activa timp de 14 ani, până în anul 1908.
În acest context, în acelaşi an, 1894, va scrie lucrările „Proiectul de organizare a Institutului Ioan Otetelişanu”, „Programul de studii” şi „Regulamentul de conducere internă”. De asemenea, de-a lungul anilor, va scrie numeroase studii pedagogice în „Lumina” (1873, 1874), „Convorbiri literare” (1877), „Timpul” (1879, 1881), „Educatorul” (1873), „Tribuna” (1885-1890), „Voința națională” (1893), sau „Minerva și Lupta” (1909).
În anul 1896, scrie nuvela „Comoara”, în anul 1900, nuvela ”Vatra părăsită”, iar în 1902, romanul „Din bătrâni”.
Înființează sau colaborează cu reviste ca „Minerva”, „Buletinul armatei și al marinei” şi „Ziua”.
În anul 1903, scrie volumul de memorii „Serbarea de la Putna”, în acelaşi an primeşte premiul Academiei Române, iar un an mai târziu va scrie lucrarea „Așezarea vorbelor în românește”.
Au urmat romanul „Din bătrâni. Manea” (1905), nuvela „La răscruci” (1906) şi romanul „Corbei” (1906), iar în anul 1914, scrie „Gramatica limbii române”.
În perioada ocupaţiei germane, va scrie numeroase articole de orientare progermană, în timpul Primului Război Mondial, colaborează la ziarele „Ziua” și „Gazeta Bucureștilor”, iar în 1916, este arestat și închis din nou din cauza convingerilor sale filohabsburgice pe care și le expune în mod repatat în ziarul „Ziua”.
În anul 1919, după încheierea războiului, după reîntoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici este arestat din nou, fiind judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar va fi eliberat în cursul acelaşi an.
Convingerile sale filogermane îi vor atrage, însă, pe mai departe, duşmănia celor din jur.
În anii care au urmat, a scris nuvela „Pascal, săracul” (1920), lucrarea de memorii „Închisorile mele” (1920), romanul „Din două lumi” (1920), romanul „Cel din urmă armaș” (1923), lucrările de memorii „Amintiri” şi „Lumea prin care am trecut” (ambele în 1924) şi romanul „Din păcat în păcat” (1924).
După o viaţă plină de procese şi detenţii în închisori, în care şi-a atras oprobiul public pentru motivele menţionate mai sus, obosit de această existenţă agitată, Slavici îşi caută refugiul la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria care se asemăna cu Şiria natală.
Slavici ne-a lăsat şi nenumărate şi remarcabile poveşti, printre acestea aflându-se „Zâna Zorilor”, „Florița din codru”, „Doi feți cu stea în frunte”, „Păcală în satul lui”, „Spaima zmeilor”, „Rodul tainic”, „Ileana cea șireată”, „Ioanea mamei”, „Petrea prostul”, „Limir-Împărat”, „Băiet sărac”, „Împăratul șerpilor”, „Doi frați buni”, „Băiat sărac și horopsit”, „Nărodul curții”, „Negru împărat”, „Peștele pe brazdă”, „Stan Bolovan”, sau „Boierul și Păcală”.
La 17 august 1925, Ioan Slavici pleacă la Domnul, în casa fiicei sale din Crucea de Jos, Panciu, fiind înmormîntat la schitul Brazi – numit şi „de la Cruce” –, de lângă oraşul Panciu, cea mai importantă ctitorie a Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie.
După dispariţia sa, opere ale sale a fost transpuse pe peliculă: nuvela „Moara cu noroc” a fost transpusă în filmul omonim, în anul 1955, în regia lui Victor Iliu, romanul „Mara” a fost sursă de inspiraţie pentru filmul „Dincolo de pod”, în regia lui Mircea Veroiu, din anul 1976, iar nuvela „Pădureanca” a fost transpusă pe marele ecran, în anul 1986, în regia lui Nicolae Mărgineanu.
În memoria sa, numele scriitorului a fost dat unui concurs național de proză organizat de revista Tribuna și, de asemenea, unui premiu literar anual al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. Filiala din Arad a Ligii Scriitorilor din România poartă, de asemenea, numele prozatorului.
În anul 1960 s-a inaugurat la Șiria, în castelul care a aparținut familiei nobiliare Bohus, Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”.
În anul 1999, lua ființă, la Timișoara, Fundația pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”, care din anul universitar 2000-2001 înființează Universitatea „Ioan Slavici” Timișoara, iar din anul școlar 2001-2002 înființează Liceul economic „Ioan Slavici”.
Începând cu anul 2006, după decizia Consiliului Local al Municipiului Arad, Teatrul de Stat Arad poartă numele de Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.
