“IAR a fost deaupra celorlalte uzine din țară.”
Atacarea și bombardarea Uzinei IAR Brașov de către aviația americană (16 aprilie și 6 mai 1944) a determinat autoritățile militare să aprobe dispersarea uzinei aeronautice. Astfel, Fabrica de Celule (fuzelaj) a fost mutată la Caransebeș și Topleț, Fabrica de Motoare la Colibaș și Ucea, iar Fabrica de Armament la Câmpulung Muscel. Au fost mutate utilaje, au fost mutați salariații uzinei – muncitorii și inginerii care au continuat să construiască avioane. Schimbările care au venit după 23 august 1944, sosirea trupelor sovietice care au confiscat utilaje de mare precizie, unice în țară și – mai ales – Convenția de armistițiu care a interzis României să constriască avioane, au însemnat sfârșitul uzinei brașovene. S-a hotărât trecerea la construcția de tractoare. Într-un timp relativ scurt s-a reușit proiectarea și realizarea a două tractoare prototip – denumite IAR 22. În ziua de 26 decembie 1946, primul tractor a părăsit hala de montaj. Pentru uzină brașoveană a început un alt capitol. Un martor al perioadei de glorie și apoi al decăderii Uzinei Industria Aeronautică Română din Brașov a fost inginerul Radu Manicatide (1912 – 2004) :
„După ce aviația americană a început să bombardeze ținte din România și Uzinele I.A.R. au fost dărâmate, noi am fost împrăștiați în o mulțime de puncte. Eu, cu Secția montaj, am fost mutat la Caransebeș, unde fusese o unitate militară cu patru hangare din beton. Am fost plasați acolo și am continuat fabricarea – nu a IAR-ului -, ci a Messerchmidt 109 care ne fusese impus ca licență. Era un avion foarte bun, dar se fabrica în multe locuri, nu numai în România. De ce? Pentru că eram sub ocupația germană și era considerat un avion mai bun decât IAR 80. Nenorocirea a făcut că IAR 80 a primit un motor Gnome Rhome K14 de 1600 CP. Primele două exemplare au fost făcute praf o dată cu uzina. Bombardamentele americane au determinat împrăștierea secțiilor prin țară. Fiecare departament și-a ales locul. De exemplu, pentru Departamentul Armament s-a ales o fostă fabrică din Câmpulung. Era o fabrică mică. Aceasta o fost ocupată de noi, a fost dzvoltată și actualmente [1995] este Uzina de Mașini ARO. Acolo au fost fabricate lansatoarele și elicele care au fost montate pe IAR 80. Partea cea mai importantă – Departamentul Celule [fuzelaj] – s-a mutat la Caransebeș și în localitățile de pe Valea Timișului Bănățean. Ele dădeau producția la Caransebeș unde se făcea montajul general. Fabrica de motoare a fost și ea mutată într-o fabrică care trebuia să facă automobilele Dodge. Nu au ajuns să fabrice acolo efectiv motoare.
Din toate punctele de vedere, la IAR nivelul era deaupra celorlalte uzine din țară. Când am intrat eu la IAR [în 1937], erau cam trei mii și ceva de salariați. Când ne-au dărâmat, erau în total 10.000 din care 8000 erau oamenii productivi. Uzina a avut o școală proprie de muncitori pentru toate specialitățile. Această școală era mult deasupra celorlalte școli de meserii. Numai atelierul de uzinaj avea 60 – 80 de mașini unelte de toate categoriile, foarte moderne. Pe aceste mașini elevii făceau școala și după ce terminau anul doi, ce produceau în școală erau repere pentru motoare sau pentru celule [fuzelaj]. Și, important, elevii erau plătiți pentru ora de lucru. La aproape 10.000 salariați, Uzina IAR era dusă de 80 ingineri. Ingineri erau exact acolo unde trebuia să fie ingineri, adică în birourile de studii, în birourile de antecalculație, în birourile de pregătire a fabricației. Atelierele mergeau numai cu maiștrii… un maistru bun ducea un atelier de 1000 muncitori. Un inginer era pe mai multe ateliere. Nu am colaborat cu ingineri germani. Numai când s-a intrat pe fabricația de Messerschmidt au venit câțiva să ne ajute. După 1939, după căderea Poloniei, am avut câțiva ingineri polonezi. Au venit în țară de la fabricile poloneze PZD, și vreo 2-3 au ramas în uzină la noi. După terminarea războiului au plecat, probabil în țara lor. Chiar directorul de la PZD a venit la noi și a stat câteva luni (…) După război a plecat din țară (…) În 1943 – 1944 Uzina IAR a avut o escadrilă proprie de apărare. Erau piloții de încercare ai uzinei și recepționerii ministerului. Au fost vreo cinci – șase și au format un grup. Misiunea lor era de pază a uzinei. Când au venit rușii au luat toată aparatura modernă, care era unică în țară. După armistițiu, când ni s-a interzis orice activitate de aviație, ultimele avioane noi – IAR și Savoia – au rămas pe platforme și au fost tăiate și duse într un cimitir de avioane. Ăsta a fost sfârșitul Uzinei IAR”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
