De vorbă cu cu Cristi Puiu, regizorul român, aclamat la Cannes, explică „Malmkrog”-ul său, care transformă și unește disciplinele, anticipând experimentarea digitală dintre arte, care, prin distanțare a devenit necesară. La aproape un an de la tulburările pe care pandemia le-a provocat la nivel uman și cultural, ne dăm seama de clarviziunea și anticiparea experimentală cu care regizorul român Cristi Puiu a adus la ultima ediție a Berlinalei pelicula sa fluvială „Malmkrog”, aflată în aceste zile pe platforma Festivalului de Film de la Trieste.
Filmul, care a deschis și a câștigat secțiunea „Întâlniri”, bazat pe Cele trei dialoguri și Povestea anticristului ale lui Vladimir Soloviëv, transformă filozofia în teatru, teatrul în cinema, viziunile în sunete și viceversa, transportându-ne în teritorii ale căror granițe nu le vedem încă. Puiu a experimentat curajos în laboratorul care amestecă arte și digitalizare şi grație căruia recenta premieră a Teatrului della Scala, „A riveder le stelle”, s-a transformat într-un eveniment de televiziune urmărit de acasă de spectatorii care au apreciat conținutul multimedia.
În acelaşi stil, Rigoletto al Operei din Roma, ambientat la Termele de la Caracalla a devenit un documentar live, iar premiera romană a „Bărbierului din Sevilla” a devenit un film de Mario Martone. În ce categorie se încadrează aceste „produse”? Cinema, teatru muzical, proză? Nu se știe, încă mai trebuie să explorăm.
Puiu, cu „Malmkrog”, cere spectatorului o atenție și un devotament de fier în fața unui film aflat la jumătatea distanței dintre pamfletul filosofic și cinematograful teatral, la rândul său diferit de cel al lui Manoel de Oliveira sau al lui Ermanno Olmi din Villaggio di cartone (2011). A oferi un veşmânt imaginativ unei broșuri care vorbește despre chipurile anticristului în relativismul secolului al XIX-lea este o acţiune epică, similară cu Fitzcarraldo care își trage barca spre vârful muntelui. Regizorul a făcut acest lucru, apelând la cinci actori talentați: Frédéric Schulz-Richard, Agathe Bosch, Marina Palii, Ugo Broussot, Diana Sakalauskaité, István Téglás, la un excelent director de imagine, Tudor Panduru, și la o echipă rodată, pe care a plantat-o în mediul rural transilvănean. Împreună, au dat viață poveștii unui sejur între prieteni, un politician, o tânără contesă, un general rus și soția sa, aflaţi la conacul de la țară „plin de fantome”, glumește, dar nu chiar, Puiu, al lui Nikolai, un moșier. Mese abundente, jocuri de societate, discuții despre moarte, progres, moralitate şi polemici din ce în ce mai aprinse, care dezvăluie puternice diferențe culturale.
Puiu a descoperit textul lui Soloviov imediat după prăbușirea regimurilor comuniste: „În anii nouăzeci, în România circulau, în sfârșit, și traduceri ale unor cărți despre care nici măcar nu știam că există. La fel ca experiențele supraviețuitorilor din gulagurile lui Stalin, interzise în timpul dictaturii Ceaușescu. Pe atunci pictam și am decis să mă apuc de cinematografie. Credeam că vreau să mă dedic doar poveștilor din jurul meu. Și-așa s-au născut filme precum „Moartea domnului Lazarescu”, care în 2005 a fermecat Festivalul de la Cannes, prin viziunea sa încăpățânată, ironică și dură a existenței sau „Sieranevada” (2011), care îndrăznește să înceapă cu o imagine lungă, care durează câteva minute a unei parcări, pentru a intra apoi în circul hilar al unei societăți postcomuniste confunze în care trăiec laolaltă conspiratori, nostalgici, ultra-religioși și hiperconsumatori.
Filme noi, speciale, libere, care au dat naștere unui curent de regizori, noul val românesc, din care fac parte Radu Mihăileanu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Fenomen pe care Puiu îl minimalizează și a cărui existență aproape că îl neagă: „Ieșeam din comunism și voiam să ne relatăm adevărul, care credem că este obiectiv, dar care a fost și rămâne subiectiv”.
Puiu este eliberat de „datoria contemporaneității” în momentul în care vede realizat de Luis Malle, în 1981, Cina mea cu André: „Cei doi protagoniști au vorbit despre tot și nimic și am rămas lipit de ecran. Hipnotizat. Am crezut mereu că cinematografia și arta, în general, au de-a face mai mult decât orice altceva cu mărturia, adică cu experiența vieții reale. Dar apoi m-am întrebat: întâlnirea cu textul unui filosof din Grecia antică nu este oare o experiență de viață? Mi-ar place să fac un serial TV despre socratici, în care Platon să fie protagonistul discuției. Ne blochează doar educația școlară”.
La „Malmkrog” însă, intervine o altă formă de educație, cea cinematografică canonică.
„Poate un dialog să devină acțiune? Nu în cinematografia convențională, unde dialogul susține acțiunea. Dialogurile servesc pentru a ne oferi informații despre personaje și semnificația filmului. Se poate face altfel? Sunt convins că da. În „Malmkrog”, dialogul hrănește acțiunea și devine centrul filmului”, susţine Puiu.
Din punct de vedere tehnic, există o utilizare masivă a imaginilor secvențiale și a muzicii aritmetice: „Filmul este împărțit în șase capitole și fiecare capitol are șase imagini secvențiale. Am structurat filmul ca o simfonie: am pus tema în prima parte, după care am dezvoltat-o. La final am inclus și un cântec al formaţiei Bee Gees. Fiecare detaliu este studiat: picturile, de exemplu, reprezintă un capitol al Bibliei”.
„Malmkrog” nu a primit doar critici favorabile. Unii jurnaliști ucraineni, marcați de conflictul cu Rusia, au contestat alegerile unui artist, care a suferit povara politică a fostei Uniuni Sovietice, de a se concentra asupra unui autor rus. „Ca român, am văzut Rusia invadându-mi de douăzeci de ori țara, de douăzeci. Când am citit „Cele trei dialoguri”, nu m-am gândit la naționalitatea autorului. Pur şi simplu am vrut să lucrez pe acest text, chiar dacă aveam o teamă imensă. Filmul durează trei ore și douăzeci. Știu că nu este ușor. Unii se plâng că am vrut să transform filozofia în cinema. Mă așteptam și la asta. Sunt adult, aşa că nu m-a mirat. Ceea ce mă uimeşte însă, este că oamenii discută despre naționalitatea scriitorului. E ca și cum ai spune că toți germanii sunt naziști sau că italienii sunt fasciști. Acesta este un text profetic, care vorbește despre Europa în cinci limbi: engleză, franceză, germană, maghiară, rusă. În secolele XIX și XX, aristocrația est-europeană comunica în franceză. De-abia după căderea Zidului, Occidentul și-a dat seama abia că există un puzzle geografic, caracterizat prin diferite filosofii”.
Puiu a făcut un film curajos. „Trebuie să fii conștient de faptul că toate experiențele pe care le găsești într-un film, sau într-o carte, sau într-o poezie nu au nicio legătură cu gândirea rațională, cu intenția și controlul autorului. Se numește inspirație, vine de sus, dintr-o altă zonă. Dacă artistul este sincer cu el însuși și dorește să experimenteze, trebuie să fie pregătit să treacă printr-un proces foarte lent, a cărui maturare nu poate fi controlată. Când ajunge, ajunge și oricât de puternică ar fi dorința ta, nu e garantat că ajunge. Dacă inima și creierul tău nu sunt aliniate, pierzi totul”./cpaunel/vdraguta
(www.cristinabattocletti.blog.ilsole24ore.com)
Traducerea: Cătălina Păunel
