Motto: „Pentru mine, muzica e atunci când îmi pun inima pe note” – Giuseppe Verdi
Miercuri, 27 ianuarie, se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Giuseppe Verdi, remarcabil compozitor italian, creatorul unor opere excepţionale precum „Nabucco” (1842), „Rigoletto” (1851), „Bal mascat” (1859), „Trubadurul” (1853), „Traviata” (1853), „Forța destinului” (1862), „Don Carlos” (1867), „Aida” (1871), „Otello” (1887) sau „Falstaff” (1893).
* * * * *
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813, la Roncole, lângă Busseto, în Italia, fiind primul copil al unei familii modeste, micii fermieri Carlo Giuseppe Verdi şi Luigia Uttini.
La vârsta de patru ani, Verdi lua deja lecţii de latină şi italiană şi, mai apoi, lecții de muzică de la organistul din comună, pe nume Baistrocchi, Verdi exersând la o „spinetta” dezacordată (un fel de clavecin).
Mai târziu, Antonio Barezzi, un prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și îi plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat.
La vârsta de zece ani, a început să studieze la Liceul din Busseto, iar la cincisprezece ani, a început să lucreze pentru Societatea Filarmonică a oraşului, unde a scris uverturi care au ajuns să fie interpretate, fără a fi, însă, publicate vreodată.
În anul 1832, se prezintă la conservatorul din Milano, unde doreşte să studieze, însă va fi respins pentru depășirea limitei de vârstă.
În anul 1836, începe să studieze muzica cu Vincenzo Lavinga, care, timp de trei ani, l-a învăţat contrapunctul şi l-a familiarizat cu muzica lui Haydn şi a lui Mozart. Va studia singur formele instrumentale şi corale şi va primi titlul de „Maestro di musica” al oraşului Busseto.
Tot în anul 1836, se căsătoreşte cu Margherita Barezzi, fiica lui Antonio Barezzi, directorul Societăţii Filarmonice din Busseto.
În anul 1837, a plecat la Milano, pentru a deveni compozitor de operă, şi a debutat, doi ani mai târziu, cu „Oberto, conte di San Bonifacio”, care i-a adus un succes neaşteptat.
Au urmat momente dramatice în viaţa sa, în anul 1840, pierderea celor doi copii, Icilio şi Virginia, şi a soţiei, care l-au afectat profund, aducându-i o îndepărtare de componistică.
Verdi va reveni, după o vreme, izbutind să compună opera „Un giorno di regno”, care va înregistra, însă, un fiasco total, fapt ce l-a determinat să încline să abandoneze muzica.
Doi ani mai târziu, în 9 martie 1842, obține, însă, un succes triumfal la Scala cu opera „Nabucco”, datorat în parte sprijinului lui D. Merelli, directorul Scalei, care aproape l-a forţat să primească libretul lui Temistocle Solera, și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-i devină soţie şi să îi fie aproape lui Verdi până spre finalul vieții.
Opera „Nabucco”, numită iniţial „Nabuccodonosor”, şi triumful de la Scala din Milano, vor marca începutul celei mai prodigioase perioade din creaţia lui Verdi.
Vor urma peste zece opere compuse de Verdi, inegale ca valoare, apoi, în 1851, apare „Rigoletto”, una din capodoperele sale, urmată, la doi ani distanţă de „Trovatore” şi „La Traviata”. La acest moment, după succesele remarcabile, Verdi devine cel mai important compozitor al vremurilor, în Italia.
La 12 martie 1857, îi apare opera „Simon Boccanegra”, care va reprezenta, iniţial, un eşec, însă peste ani, lucrarea va fi reclasificată drept capodoperă.
În anul 1859, Verdi se va recăsători cu soprana Giuseppina Strepponi, acelaşi an fiind marcat de alte momente importante: un succes remarcabil, la Roma, cu „Bal mascat”, alegerea sa ca deputat de Busseto (numele lui devenind simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia) şi primirea, la Torino, la regele Victor Emmanuel al II-lea.
În anul 1862, la 10 noiembrie, are loc premiera lucrării sale „La forza del destino”, la Teatrul Imperial din Sankt Petersburg, iar în 1863, scrie, pentru Opera din Paris, „Don Carlos”, cu premiera la 11 martie 1867, care va cunoaşte triumful şi la Londra şi în Italia.
Trebuie spus că Verdi a rămas celebru nu doar pentru valoarea excepţională a compoziţiilor sale ci şi prin modul în care a gestionat creațiile din punct de vedere financiar și al imaginii. El nu doar că negocia cu fermitate onorariul lucrărilor, însă era insistent în a fi păstrate, în montările operelor sale, atât partitura cât și libretul, fără nicio abatere, rămânând antologice disputele sale pe această temă, mai ales cu dirijorii și editorii muzicali de la teatrele de operă La Scala și La Fenice.
În perioada care a urmat, va dedica multă energie operei „Aida”, compusă pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869, apoi, în 1873, lansa „Messa da Requiem”, la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Recviemul va deveni una dintre lucrările de acest gen cel mai des interpretate, după cel compus de Mozart.
În anul 1874, Verdi este numit senator în Parlamentul italian, însă nu va abandona activitatea muzicală.
Un fapt inedit s-a petrecut în anul 1882, atunci când, cu doar câteva luni înainte de tragicu-i sfârşit, Ciprian Porumbescu, remarcabilul nostru muzician, merge pe ţărmul Mării Mediterane, în Italia, la Nervi, pentru a-şi petrece iarna într-o regiune cu o climă mai blândă cu gândul că îşi va reface sănătatea. Clasicul muzicii româneşti se va întâlni cu Verdi, întrevedrea fiind mijlocită de poetul Marco Sala și de compozitorul Arrigo Boito, autorul operetelor „Mefistofele” şi „Nerone” și libretistul compozițiilor lui Verdi, „Otello” și „Falstaff”.
Conform celor menţionate în volumul „Cânta la Stupca o vioară”, autor Constantin Ghiban, Porumbescu i-a cântat octogenarului compozitor italian, la vioară, „Doina” fermecată, iar Verdi, vizibil emoţionat, i-ar fi replicat: „Mai cântă, mai cântă, tinere! Ah! Minunată muzică! N-am colindat plaiurile româneşti, dar cântecul vostru îmi zugrăveşte în minte locuri şi oameni, bucurii şi suferinţe…”.
În 5 februarie 1887, avea loc premiera altei capodopere a lui Verdi, „Othello”, iar cariera sa componistică excepţională va marca o ultimă bornă importantă, „Falstaff”, la Scala, la 8 februarie 1893.
Verdi se va retrage, apoi, la Sant’Agata, proprietatea rurală de lângă Milano unde îi plăcea să-și petreacă timpul îngrijind animalele, plantând copaci sau la vânătoare, şi unde a interzis cu strictețe chiar și fredonarea oricăreia dintre compozițiile sale…
De-a lungul carierei, Verdi a obţinut o serie de premii, precum Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor, Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce, Ordinul Sfântului Stanislav, Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce, Ordinul Civil de Savoia, Ordinul Medjidie, Ordinul Coroanei Italiei sau Ordinul şi Crucea Franz Joseph.
Deși a fost o persoană extrem de retrasă și a lăsat indicații să i se facă o înmormântare modestă, încă de la anunțul deteriorării sănătății sale subiectul a devenit aproape o tragedie națională, fiind publicate oră de oră buletine de știri cu starea sănătății compozitorului.
Giuseppe Verdi a murit la 27 ianuarie 1901, la Milano. I-au fost organizate funeralii de stat, la care legendarul Arturo Toscanini a dirijat aria corului din „Nabucco” cu acompaniament numeros de cor și orchestră, iar mulţimea de oameni care a participat la ceremonii a constituit una dintre cele mai mari adunări publice din istoria Italiei.
În anul 2001, în întreaga lume era „Anul Verdi”, care marca 100 de ani de la moartea marelui compozitor, îar în 2013, au avut loc ample acţiuni la nivel mondial, prilejuite de împlinirea a 200 de ani de la naşterea genialului compozitor.
