Motto: „…nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul” – Ion Luca Caragiale
Sâmbătă, 30 ianuarie, se împlinesc 169 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, nuvelist, pamfletar, poet, sufleur, revizor şcolar, copist, corector, registrator, director de teatru, comentator politic și ziarist, cel mai important dramaturg român, unul dintre cei mai importanți scriitori români, unul dintre clasicii literaturii române alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă -, membru post-mortem al Academiei Române. El este considerat întemeietorul teatrului comic din România și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național.
În scrierile sale, fie că vorbim de piese de teatru, schiţe sau farse, Caragiale a manifestat un excepţional apetit pentru satiră, asupra lumii pitoreşti a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Caragiale a fost, pe lângă toate acestea, omul cu o cultură enciclopedică impresionantă…
* * * * *
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti – astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa – , fiind fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Data oficială a naşterii, trecută în certificatul său de botez, descoperit la Arhivele Naţionale, este 1 februarie 1852 (13 februarie, pe stil nou), el fiind botezat pe 7 februarie. El a mai avut o soră, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor.
România liberă, 8 decembrie 1982
Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă cu el: femeia primea mereu plângeri din partea vecinilor, fie că fura fructele din pomii acestora, fie că le bătea copiii.
În anii 1859 și 1860, face clasa primară sub îndrumarea părintelui Marinache, la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar în perioada 1860 – 1864, urmează clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.
Între anii 1864 – 1867, a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.
A început să scrie poezii şi a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă – la București sau ambulantă.
Între anii 1868 şi 1870, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie altui unchi al său, Costache Caragiali.
În anul 1870, s-a mutat cu familia la București şi a întrerupt studiile.
A fost, pe rând, copist la tribunal (1870), sufleur la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly (1871) – perioadă în care îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe care îl va preţui din prima clipă şi despre care va scrie, mai târziu, materiale clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui – , apoi, a debutat în gazetărie, la vârsta de 21 de ani (1873), în revista „Ghimpele”, unde a fost redactor, între anii 1873-1875, scriind versuri și proză, şi la ziarul „Telegraful” din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”.
În perioada mai – iunie 1877, a editat revista de umor în format de buzunar „Claponul”, iar în anii 1877-1878, a frecventat şedinţele cenaclului „Junimea”, în revista căruia, „Convorbiri literare”, îşi va publica principalele piese de teatru.
De acum înainte se va remarca, mai ales în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri, anul 1878 fiind momentul apariţiei comediei sale în două acte „O noapte furtunoasă”, o veritabilă capodoperă a dramaturgiei româneşti – premiera piesei având loc, un an mai târziu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
În anul 1878 a editat un „Calendar al Claponului”, între anii 1878 – 1881, a fost redactor la ziarul „Timpul” – unde va fi coleg de redacţie cu Eminescu şi Slavici -, apoi a fost revizor şcolar, funcţionar de stat.
În anul 1880, scrie farsa într-un act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, în 1884 îi apare comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” – premiera având loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cu Constantin Nottara (Tipătescu) şi Aristiţa Romanescu (Zoe) – , iar un an mai târziu publică comedia în trei acte „D-ale carnavalului”.
La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
La 7 ianuarie 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, o căsătorie din care se vor naşte două fete – Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), moarte de timpuriu din cauza tusei convulsive, respectiv a difteriei, la 15 iunie respectiv 24 martie 1891 – şi un fiu, Luca Ion, născut la 3 iulie 1893.
În anul 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care scria:
„Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a intors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme petru noi”.
În anii 1888-1889, a fost director general al teatrelor, îar în 1890 îi apare volumul „Teatru”, cu o prefaţă de Titu Maiorescu.
România liberă – 13 august 1983
În anul 1890, a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe şi publică drama „Năpasta”, iar în anul 1892, îşi mafestă intenţia de a se exila, la Sibiu sau la Brașov.
Caragiale a fost atras şi de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. Astfel, în 1892, Caragiale a început să conferenţieze, prima întânire de acest fel cu publicul fiind conferința „Gaște și gâște” susţinută la Ateneul Român, prin care a provocat iritarea societății „Junimea” și a lui Titu Maiorescu.
La 24 februarie 1893, are o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, iar la 9 mai 1893, a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre „Prostie și inteligență”, făcând aluzii la Maiorescu.
În noiembrie 1893, pleacă pentru scurtă vreme la Berlin – unde se va afla, mai apoi în mai multe rânduri – , în anii 1893 şi 1901 a editat ziarul „Moftul român”, iar în anul 1901, revista „Vatra”.
În primăvara anului 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de „conspiraţia Caion” (după numele unui ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată, însă Caragiale a câștigat procesul, cu sprijinul avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea).
La 15 martie 1896, Caragiale a prezentat, la Buzău, conferinţa „Prostie”, „în fața unei colosale adunări”, iar din anul 1898, a a susţinut, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre „Momentele” sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899).
Din exil, va urmări cu interes mişcarea literară din ţară, însă, curând, se va distanţa de cercurile politice şi culturale din România.
A continuat să scrie, pentru presă, articole pe teme sociale sau politice, remarcabil fiind articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în anul 1907, în revista germană „Die Zeit”.
În anul 1911, participă, la Blaj, la serbările ASTRA, iar la începutul anului 1912, Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a dorit să îl sărbătorească pe Caragiale la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa. Scriitorul a refuzat, însă, elegant, să participe la aceste „festivisme”.
În luna martie a aceluiaşi an, a respins, cu aceeaşi eleganţă, ideea unei subscripţii publice care urma să se finalizeze printr-o recompensă materială, cu toate că era măcinat de neliniştea unui viitor financiar incert.
De-a lungul vieţii, a colaborat cu numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: „Albina Carpaţilor”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, „Literatura şi arta română”, „Noua revistă română”, „Românul”, „Telegraful”, „Tribuna”, „Universul literar” şi „Viaţa nouă”.
Caragiale este şi creator al schiţei în literatura română, a scris „Domnul Goe”, „Vizită”, „Bubico”, „Tren de plăcere”, „Petiţiune”, „Căldură mare”, „Un pedagog de şcoală nouă” şi altele.
Caragiale a fost şi un remarcabil nuvelist, cultivând proza de observaţie psihologică, naturalistă şi fantastică. De asemenea, el a tradus din Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.
Puţini ştiu, însă, că I.L. Caragiale a fost şi proprietar de berării, cea mai cunoscută dintre acestea fiind berăria Gambrinus, deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901, şi multată, ulterior, la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai deţinut o berărie, „Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, și o alta la Buzău.
Ion Luca Caragiale a murit la Berlin, în locuinţa sa din cartierul Schöneberg, la 9/22 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, în urma unui atac de cord.
Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof, până pe 27 iunie, când rămăşiţele pământeşti au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului.
În toamna anului 1912, din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional, trupul său va fi adus în ţară şi va fi înhumat, la 22 noiembrie, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu.
Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf:
„FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!
CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI
NU POATE TRĂI.”
În seara zilei de 31 ianuarie 1936, în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”, la Radiodifuziunea Română, criticul Eugen Lovinescu susţinea o prelegere dedicată „destinului literar al acestei dinastii de evanghelişti”, reprezentate de I.L. Caragiale (30 ianuarie 1852-9 iunie 1902) şi cei doi fii ai săi: Mateiu (25 martie 1885-17 ianuarie 1936) şi Luca (3 iulie 1893-7 iunie 1921).
Manuscrisul este păstrat în Arhiva Scrisă a SRR, cu semnătura şi corecturile „manu propria” ale autorului.
Sursa: Arhiva Scrisă a SRR, http://www.radio-arhive.ro
La 28 octombrie 1948, Caragiale a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
În ianuarie 2004, Reprezentanţii Cărţii Recordurilor au anunţat că cele peste 1000 de portrete ale lui Caragiale, realizate de mari personalităţi ale graficii umoristice mondiale din 109 ţări constituie cea mai mare colecţie din lume dedicată unei personalităţi a culturii universale. Recordul a fost omologat în luna martie a aceluiaşi an, la sediul Biroului pentru Europa de Est al Asociaţiei Caricaturiştilor, din Ploieşti, şi a fost publicat în ediţia din iunie 2004 a Cărţii Recordurilor. Portretele au fost realizate în cadrul Festivalului Internaţional de Umor „Acasă la Caragiale”.
În ianuarie 2007, împlinirea a 155 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale a fost marcată, la Radio România Cultural, prin biografia unei capodopere, I.L. Caragiale – „O scrisoare pierdută”, un scenariu radiofonic de Valentin Silvestru şi printr-o altă capodoperă caragialiană, un scenariu radiofonic de Ion Cazaban, „O noapte furtunoasă”.
Grigore Vasiliu Birlic, în „D’ale Carnavalului” – sursa: Enciclopedia virtuală I.L. Caragiale
La 30 ianuarie 2007, Radio România a organizat spectacolul „S-o mai schimba ceva, nene Iancule ?”, în Studioul „Alfred Alessandrescu” al Radiodifuziunii.
În februarie 2008, Radio România a primit, cu prilejul împlinirii a 156 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, o diplomă de onoare pentru contribuţia adusă promovării şi valorificării operei marelui dramaturg, în plan local şi naţional. Diploma a fost acordată de către Consiliul Local Ploieşti, Primăria Ploieşti şi Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti.
Aşa cum aminteam, multe dintre scrierile lui Caragiale au fost transpuse pentru Teatrul Naţional Radiofonic. Astfel, la 26 aprilie 2010, la clubul Ramada-Majestic din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic a organizat audiţia premierei „D’ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, regia artistică: Gavriil Pinte, în distribuţie aflându-se: Mircea Rusu, Dan Aştilean, Marian Râlea, Mihai Constantin, Ion Chelaru, Paul Talaşman, Manuela Ciucur, Dana Dogaru, Lucian Ifrim, Felicia Pinte şi Horia Şerbănescu.
Teatrul Naţional Radiofonic a marcat Anul Caragiale (30 ianuarie 2012 – 30 ianuarie 2013), prin numeroase creaţii artistice, după texte mai mult sau mai puţin cunoscute ale marelui dramaturg, dar şi scenarii radiofonice noi, inspirate din opera inegalabilului titan al culturii române.
Spectacolele radiofonice au adus în atenţia ascultătorilor, interpretări de excepţie ale actorilor Teatrelor Naţionale din Iaşi, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Timişoara, Sibiu, reunite în proiectul „Ţara lui Caragiale” – schiţe contemporane despre momente trecute… sau invers !? derulat sub atenta îndrumare a regizorului Mihai Lungeanu, precum şi montări regizorale semnate de: Alexa Visarion, Alexandru Dabija, Alexandru Darie şi Dragoş Galgoţiu reunite în cadrul proiectului „Cvartet regizoral”.
Echipa Teatrului Naţional Radiofonic, a adus în atenţia publicului ascultător interpretări valoroase, „voci speciale” pe o „scenă specială”, după un periplu prin Teatrele Naţionale ale marilor oraşe ale ţării, alături de actorii teatrelor bucureştene, voci îndrăgite şi care în acest proiect au stat alături în spectacolul „Napasta”, regia artistică Dan Puican, iar la Teatrul Naţional Radiofonic pentru Copii în „Cei trei fii de împărat şi porunca părintească” şi în două povestiri de Ion Luca Caragiale: „Dintr-un vechi catastif” şi „O vizită la Berlin”, difuzate în încheierea Anului Caragiale, chiar de ziua naşterii lui Nenea Iancu – regia artistică: Vasile Manta.
Alte creaţii ale lui I.L. Caragiale prezentate la Teatrul Naţional Radiofonic, au fost: „Caragiale Short-Cut”, premiera 28 ianuarie 2012, fragmente aparţinând întregii opere literare lăsate posterităţii de I.L.Caragiale, scenariul radiofonic şi regia artistică: Mihai Lungeanu, „Cei trei fii de împărat şi porunca părintească”, premiera 27 mai 2012, adaptarea radiofonică: Maria Ioana Vasiloiu, regia artistică: Vasile Manta, „La botu’ calului sau tihna, moftul şi taclaua”, premiera 26 mai 2012, scenariul şi regia artistică: Cezarina Udrescu, „Conu’ Leonida Popescu”, premiera 3 august 2012, după „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de Ion Luca Caragiale, cu două Interludii onirice şi un Epilog după Cristian Popescu, Regia artistică: Gavriil Pinte, două povestiri de Ion Luca Caragiale – „Dintr-un vechi catastif” şi „O vizită la Berlin”, premiera 30 ianuarie 2013, dramatizare radiofonică de Ioana Maria Vasiloiu, regia artistică, producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta, „Ţara lui Caragiale” – schiţe contemporane despre momente trecute… sau invers !? – o întâlnire provocatoare nu numai cu replici semnate de „nemuritorul” Caragiale, dar şi cu adevarate personaje, interpretate cu har şi prospeţime de actori celebri ai Teatrelor Naţionale din Iaşi, Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Timişoara.
Regia artistică: Mihai Lungeanu, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului, „Năpasta”, premiera 17 decembrie 2011, adaptarea radiofonică şi regia artistică: Dan Puican.
În anul 2013, Editura Casa Radio – care de-a lungul timpului a acordat o mare atenţie creaţiilor marelui dramaturg – , lansa un set de 4 CD-uri cuprinzând înregistrări istorice ale Radio România din anii 1952 şi 1961 – patru spectacole de teatru la microfon, cu distribuţii care se intersectează, ajungând să spună nu patru poveşti diferite, ci o adevărată epopee. Iar nota distinctă a acestor montări ale lui Sică Alexandrescu merge dincolo de fascinaţia marilor actori care-i joacă pe Trahanache şi jupân Titircă, Zoe şi Veta, Leonida şi Crăcănel: „conservatorismul“ lor interpretativ şi regizoral le fac nu datate, ci dimpotrivă, universale…
