Joi, 4 februarie, se împlinesc 10 ani de la moartea disidentului Vasile Paraschiv, unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti din ţara noastră.
Sesizările, scrisorile, memoriile sale, adresate autorităților și organelor centrale de partid și de stat comuniste, aveau scopul de a atrage atenția asupra derapajelor celor din aparatul de partid, asupra instituționalizării minciunii, însă Paraschiv a primit în schimb voturi de blam, supraveghere permanentă, percheziții în locuință, amenințări cu moartea, arestări ilegale, agresiuni fizice inimaginabile, intimidarea familiei, internări abuzive la psihiatrie.
După Revoluţie, până la finalul vieţii, a militat, fără succes, pentru pedepsirea vinovaţilor pentru încălcarea drepturilor omului în ţara noastră şi a celor care l-au urmărit şi torturat timp de zeci de ani.
* * * * *
Vasile Paraschiv s-a născut la 3 aprilie 1928, la Clinceni, judeţul Ilfov, într-o familie săracă.
În anul 1940, s-a mutat la Bucureşti, unde va lucra ca „băiat de prăvălie”.
În anul 1946, ia primul contact cu membrii Partidului Comunist, iar în noiembrie, în acelaşi an, va deveni membru de partid, convins fiind că această ideologie este conformă cu felul în care vedea el dezvoltarea societăţii româneşti.
A fost angajat, apoi, la Cooperativa de consum „Victoria”, care fusese înfiinţată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la preţuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei şi a cartierelor muncitoreşti.
În decembrie 1947, este angajat la Poşta Centrală din Bucureşti, iar în 1949 îşi efectuează stagiul militar la Regimentul 3 Radio Deva.
La 1 ianuarie 1950 a fost selecționat pentru Școala de ofițeri de transmisiuni de la Sibiu, instituție pe care a absolvit-o la 23 august 1951 cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Regimentul 137 din Ploiești unde a avut pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” Partidului, care nu i-a permis să se căsătorească cu iubita lui, fiindcă aceasta avea probleme cu „originea socială nesănătoasă”. Era primul amestec al partidului comunist în viaţa sa personală.
După ce Vasile Paraschiv va persevera în dorinţa de a se căsători cu aleasa inimii, va fi ”epurat” din Armată.
A încercat, apoi, să studieze la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, însă acolo nu va fi admis, locurile fiind destinate, după cum avea să afle, unor ofiţeri de Securitate şi Miliţie.
Va fi admis, în schimb, la Școala Tehnică de Telecomunicații din București, pe care a absolvit-o în anul 1958. A primit repartiţie, ca tehnician de telecomunicații, la Oficiul de Telefoane din cadrul Poștei din Ploiești.
La 1 octombrie 1962, este transferat la Întreprinderea de Telecomunicații din Câmpina, iar după doar două luni, va fi mutat la Combinatul Petrochimic Brazi.
În ziua de 6 decembrie 1963, partidul intervine din nou, brutal, în viaţa sa: Vasile Paraschiv este evacuat din apartamentul primit de la stat, acolo urmând să locuiască un cadru „de nădejde” din Miliţie. Ajunge în situația ca, pentru luni de zile, împreună cu soția, cu soacra sa și cu doi copii minori, să-și caute adăpost în scări de bloc, în gări sau, când și când, să locuiască la rude sau prieteni.
El a deschis o acţiune în justiţie, în urma căreia, după mai bine de un an, a reuşit să reintre în posesia locuinţei.
După toate necazurile pe care le-a avut cu autorităţile comuniste, în noiembrie 1968, la Adunarea Generală pentru alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, anunţa că demisionează din Partidul Comunist. Au urmat urmărirea sa, presiuni şi ameninţări, iar la 28 iulie 1969, a fost arestat pentru prima dată, fiind internat cu forţa, pentru cinci zile, la Spitalul de boli neuro-psihice de la Urlaţi.
La 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a trimis către Comitetul Central al P.C.R. și către Uniunea Generală a Sindicatelor din România o scrisoare cu 11 propuneri care să fie puse în discuție la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în aprilie. Drept răspuns, autorităţile comuniste îl arestează din nou şi îl internează pentru a doua oară într-un spital de psihiatrie.
După ce, în august 1975, Ceauşescu semna, la Helsinki, alături de alte 33 de state, Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, la care aderaseră SUA și Canada, regimul comunist de la București își asumase, la pachet, și un capitol aflat în totală contradicție cu „înaltele cuceriri revoluționare” obținute după 1947, și anume: „respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere”.
Paraschiv vedea astfel un motiv foarte clar pentru care în România, drepturile omului chiar trebuiau respectate.
Pe 1 decembrie 1976, Securitatea a descoperit o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. Urmează a treia arestare a sa şi cea de-a treia internare la o clinică de psihiatrie, iar după ce doctorul de gardă de la Spitalul nr. 9 din București a refuzat să-l primească, Vasile Parashiv va ajunge la Spitalul Voila, de lângă Câmpina. Aici, a doua zi, medicul Mircea Piticaru îi va pune lui Paraschiv diagnosticul de „paranoia”.
În februarie 1977, Paraschiv a aflat de luările de poziţie ale scriitorului Paul Goma, privind apărarea drepturilor omului în România şi a decis să îl sprijine pe scriitorul disident.
Goma locui undeva în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, iar prima tentativă de a-l vizita pe scriitor a dus la arestarea lui Paraschiv, de către ofiţerii care supravegheau locuinţa lui Goma.
Însă Vasile Paraschiv nu se va lăsa descurajat: a semnat scrisoarea de protest pe care Goma voia să o trimită Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad şi, în plus, a redactat o scrisoare de protest în nume personal, care, prin intermediul lui Goma, va face cunoscut cazul său în Occident.
Autorităţile comuniste îl vor aresta din nou, Paraschiv privind inclusiv o „corecţie fizică”, la sediul secţiei de Miliţie din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti. Este, apoi, internat, din nou, de deta aceasta la Spitalul de nebuni Săpoca, din judeţul Buzău, la secţia de bolnavi mintali cronici.
Aici va primi un tratament medical „specific”, în urmă căruia se dorea ca el să iasă din spital bolnav mintal, de-a binelea.
La 20 mai 1977, el intenţionează să revină la muncă, însă procurorul-şef al Procuraturii civile din Ploieşti, Ion Băloiu, îi deschisese un dosar, care a intrat în jurisdicţia Tribunalului Prahova, Parchetul cerând internarea sa pe viaţă a într-un cămin de bolnavi mintal cronici, în speţă în căminul de bolnavi de la Călimănești. Instanţa din Ploieşti a admis, însă, în parte cererea procuraturii, obligându-l pe ”inculpat” la ”tratament ambulatoriu de specialitate”, lucru pe care Vasile Paraschiv nu îl va accepta, cu orice risc.
În toamna anului 1977, Vasile Paraschiv solicită un paşaport, în vederea unei călătorii în Austria, iar Securitatea i-l va acorda, sperând astfel să scape de acest ”agitator intern”.
La 20 noiembrie 1977, Paraschiv, însoţit de fiul său, Radu, pleacă la Viena, iar de acolo, cu sprijinul unei organizaţii caritabile, va ajunge, la 27 ianuarie 1978, la Paris.
Aici îi este organizată o conferinţă de presă, în care disidentul denunţă folosirea psihiatriei ca armă de represiune politică, în România.
De asemenea, la Paris, va fi sprijinit de istoricul Mihnea Berindei, pentru a fi examinat de o comisie de contraexpertiză medicală psihiatrică, formată din 8 medici de o înaltă reputaţie, care după o analiză aprofundată, decide că Vasile Paraschiv este clinic sănătos.
Are aici întâlniri cu Paul Goma, ajuns și el la Paris, cu istoricul disident Mihnea Berindei și cu alți români din emigrație, cu mai multe comitete și asociații franceze și internaționale care militau pentru respectarea drepturilor omului, cu sindicatele muncitorilor francezi, cu mass-media franceză, care îi organizează mai multe conferințe de presă și îi dedică mai multe articole.
La 18 aprilie 1978, este organizată o nouă conferinţă de presă, cu sprijinul mai multor lideri sindicali din Franţa, în care dezbate problema creării de sindicate libere în ţările din spatele Cortinei de Fier.
Pe 27 aprilie 1978, Vasile Paraschiv pleacă din Paris, spre România, cu trenul, însă la Curtici, este coborât din tren şi urcat în altul, cu destinaţia Viena.
Ministerul Afacerilor Externe adresează, în mai 1978, o solicitare Ambasadei R.S.R. din Viena, prin care i se cere să-l contacteze pe Vasile Paraschiv și să-i condiționeze revenirea în țară de o declarație a sa prin care acesta „să se dezică în mod public de afirmațiile dușmănoase și denigratoare la adresa orânduirii sociale și de stat din țară”. După refuzul lui Paraschiv, el va beneficia de sprijinul opiniei publice internaţionale pentru revenirea în ţară, iar Ambasada României de la Viena a fost constrânsă să îi acorde viza de intrare în ţara sa natală.
Va reveni în ţară la 9 iulie 1978, însă constată că nu mai avea loc de muncă, iar, pe mai departe, Securitatea îi va urmări fiecare mişcare.
Va primi, totuşi, un nou loc de muncă, iar la prima şedinţă a sindicatului din fabrică, în faţa muncitorilor, Vasile Paraschiv va citi o declaraţie de înfiinţare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care, nu-i aşa, nu putea rămâne fără urmări.
La 28 mai 1979, este ridicat cu forţa de la poarta fabricii, patru ofiţeri de Securitate ducându-l în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti, unde este torturat cu bestialitate şi, mai apoi, este abandonat pe cîmp.
Cu ultimele resurse de energie, va ajunge la Spitalul judeţean din Ploieşti, unde este internat pentru cinci zile, însă soţiei sale îi este refuzată vizita.
După alte câteva zile de refacere la domiciliu, revine la serviciu şi va continua demersurile pentru înfiinţarea unui sindicat liber.
În perioada următoare va fi atacat şi bătut bestial pe stradă în altre trei rânduri, însă credinţa sa rămâne de neclintit. Va adresa către autorităţi noi scrisori, care vor fi popularizate cu sprijinul postului ”Europa liberă”.
După ani de persecuţii şi supraveghere, la 7 mai 1987, Securitatea va realiza o percheziţie la domiciliul său, pentru găsirea unor dovezi care să-l compromită, apoi, după alte câteva zile, este ridicat de pe stradă şi va fi plasat într-o locaţie conspirativă, la o cabană de lângă barajul de acumulare „Paltinul”, de lângă Câmpina.
Aici, după interogatorii şi torturi îngrozitoare, care au durat zile întregi, este constrâns să semneze angajamente de „ataşament şi loialitate” faţă de Securitate şi partid.
După ce va fi eliberat, va redacta un document prin care retracta toate scrisorile şi angajamentele pe care le-a scris şi înregistrat sub tortură.
La 22 martie 1989, este din nou arestat, alături de prietenul său Vasile Simionescu. De la sediul Miliţiei este preluat de alţi ofiţeri de Securitate şi este dus, din nou, la cabana de lângă lacul Paltinul – cabana „Florei” -, unde pur şi simplu se încearcă suprimarea sa fizică prin tortură. Este chinuit timp de o săptămână, fiind bătut groaznic cu bastonul de cauciuc la tălpi, este lovit cu bestialitate în faţă, stomac şi ficat, iar capul său este aproape zdrobit cu saci de nisip.
La scurtă vreme a venit Revoluţia din anul 1989, apoi, Vasile Paraschiv va duce o luptă neobosită pentru tragerea la răspunedere a pentru pedepsirea vinovaţilor pentru încălcarea drepturilor omului în ţara noastră şi, în particular, a acelora care l-au chinuit ani de zile în timpul comunismului.
La 8 iulie 2008, prin intermediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a depus la Parchetul General o plângere penală împotriva mai multor ofițeri ai fostei Securități, ai Miliției, precum și pe numele unor procurori și psihiatri, implicați în acțiunile represive împotriva sa.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului îi indentificase pe toţi cei 67 de opresori ai lui Paraschiv, toţi trăiau, iar unul ajunsese chiar deputat de Prahova, după 1989.
La doar câteva luni distanţă, însă, în noiembrie 2008, procurorii au dispus neînceperea urmăririi penale pentru toți cei vizați, după ce, singurul audiat în acest dosar a fost chiar Vasile Paraschiv.
Pe de altă parte, Vasile Paraschiv a deschis în instanţă, un proces prin care cerea statului român despăgubiri pentru suferințele îndurate. După ce, în fond, i s-a dat câștig de cauză, în urma recursului, magistrații de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au decis respingerea definitivă şi irevocabilă a acţiunii sale.
În anul 2008, preşedintele Traian Băsescu i-a acordat lui Vasile Paraschiv Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler, „în semn de apreciere deosebită pentru înalta ţinută morală şi patriotismul de care a dat dovadă, pentru devotamentul şi ataşamentul faţă de valorile democraţiei”.
La 1 decembrie, în acelaşi an, la ceremonia de decorare de la Palatul Cotroceni, la doar două săptămâni distanţă de momentul în care torţionarii săi fuseseră absolviţi de orice vină, Paraschiv a spus că se simte obligat să refuze să primească decoraţia de la „un comunist ca toţi ceilalţi, care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi şi împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică, până la ultima bătaie a inimii”. În faţa şefului statului, care îi înmânase decoraţia lui Paraschiv, a adăugat: „eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului său şi să furi totul. Eu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, dreptate, nu decoraţii, bani, nu funcţii”. Paraschiv i-a amintit atunci, preşedintelui Băsescu, de promisiunile făcute la finalul lui 2004, înainte de a fi ales în această demnitate: „Vreau dreptate şi adevărul pentru întregul nostru popor, exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004, şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea”.
Încercînd cumva să salveze situaţia, Traian Băsescu i-a mulţumit lui Vasile Paraschiv pentru prezenţă, dar i-a atras atenţia, în cadrul ceremoniei din Sala Ambasadorilor, că decoraţia i-a fost oferită nu în nume propriu, ci în numele statului român. ”Vreau să ştiţi că eu respect însemnele statului român şi când le acord, nu le acord în nume personal, ci în numele statului român şi cred că oricare dintre noi are datoria, cetăţean român fiind, să respecte simbolurile statului”. Dar Paraschiv i-a întors spatele, lăsîndu-l nedumerit, împreună cu decoraţia pe care i-o acordase…
În cei 21 de ani de la Revoluție în care a mai trăit, Vasile Paraschiv a participat la mese rotunde, conferințe, simpozioane, a acordat zeci de interviuri și a fost subiectul a numerose articole în presă.
A publicat şi câteva volume: „Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”, Polirom, 2005, „Așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu! – Memorii după 20 de ani”, Editura Curtea Veche, 2007 şi „Strigăt pentru adevăr și dreptate”, Timișoara, 2009
Vasile Paraschiv a trecut la Domnul, la 4 februarie 2011, la vârsta de 82 de ani, găsindu-şi odihna de veci la Cimitirul Viișoara din Ploiești.
Din nefericire, Vasile Paraschiv a murit, ca mulţi alţi luptători împotriva comunismului, fără a i se fi făcut dreptate pentru suferinţele îndurate, într-o perioadă în care majoritatea românilor tăcea şi suporta.
