„La Câmpina prizonierii americani au primit coniac.”
În august 1944, în România se găseau 1110 prizonieri americani și englezi. Majoritatea erau americani, foarte tineri, cu o vârstă medie de 22 de ani. Când au fost capturați de români, asupra fiecărui prizonier s-a găsit o hartă, o busolă mică, un fierăstrău mic de formă dreptunghiulară și două plăcuțe de identitate din tablă pe care erau imprimate: numele și prenumele aviatorului, numărul matricol, numele părinților sau al celor ce trebuiau anunțați în caz de deces, cu localitatea și adresă și religia marcată la marginea plăcii. În caz de deces, o plăcuță rămânea pe cadavru, iar cealaltă era trimisă pentru identificare și anunțarea familiei. Populația civilă și autoritățile române au dat dovadă de corectitudine față de aviatorii americani. Majoritatea prizonierilor a declarat că imediat ce populația a aflat că sunt americani și nu ruși, au fost tratați cu prietenie, au primit de măncare, au stat de vorbă și apoi au fost predați autorităților române. Din ordinul mareșalului Ion Antonescu toți aviatorii americani și britanici capturați au fost închiși într-un singur lagăr – la Timișul de Jos, pe Valea Prahovei. Prizonierii au primit îngrijiri medicale, trei mese pe zi, cazare decentă. Au avut la dispoziție terenuri de sport și o mică cantină unde găseau dulciuri. În scrisorile pe care le trimiteau acasă, aviatorii americani au lăudat condițiile de detenție, precizând că ei sunt prizonieri la români, nu la germani. Aviatorii americani și britanici capturați pe treritoriul României nu au fost predați Armatei germane, în ciuda presiunilor facute de nemți. Unul dintre ofițerii români care a refuzat să-i predea germanilor pe prizonierii americani a fost căpitanul Valentin Gabrielescu comandantul unei baterii de artilerie antiaeriană în zona Câmpina:
„În 1944, în timpul unui bombardament al americanilor în zona Câmpina, artileria antiaeriană a doborât un avion american. Nu pot să spun că eu l-am doborât, că mai erau şi alte unităţi care au tras. Cine l-o fi nimerit? Dumnezeu ştie, că trăgeam toţi! Avionul ăsta era la mare înălţime, la 6000 de metri. 6000 de metri pe vremea aia era o mare înălţime. Cum s-a întâmplat, lovitura de tun a lovit avionul ăla chiar la încheietură, unde se prinde aripa din stânga cu fuselaj. Şi s-a separat. Avionul a rămas cu o singură aripă! Eu am văzut lovitura, explozia, am văzut cum s-a rupt avionul. Am văzut aripa desprinsă care venea învârtindu-se. Aripa aia, pe măsură ce se apropia de pământ, aveam impresia că îmi cade în cap! Și a căzut la pământ cam la vreo 100 de metri faţă de unitatea mea. Unde a căzut era un nuc mare… a căzut în vârf şi s-a rezemat de nucul ăla şi aşa a stat. Avea 4000 kilograme de benzină. Avionul a căzut undeva. Am auzit o explozie, că avea bombele la bord…. Am văzut şi patru paraşutişti…. care au reuşit să sară. I-am văzut coborând şi când s-a terminat bombardamentul şi tragerea am trimis să-i caute. Şi într-adevăr i-a găsit pe cei patru americani şi i-a adus la postul meu de comandă, într-o baracă. Eu mi-am văzut de treabă, mă gândeam că vin alte valuri…. Ordonanţa mea, Gheorghiu, de meserie chelner, care servea ofițerii la masă, vine şi zice: ,,Domnule căpitan, americanii ăştia zic să le dau ceva de băut.” ,,Dă-le, mă!” Eu m-am gândit că la aşa emoţie beau apă. A trecut timp, s-a terminat alarma, am coborât şi eu din postul de comandă. Văd că vine o motocicletă germană, cu ataş. Un ofiţer german de aviaţie. ,,Salut!”, ,,Salut! Ce doriţi?” ,,A căzut avionul?” ,,A căzut! Au căzut mai multe.” Şi zice: ,,Au fost nişte paraşutişti.” Au văzut şi ei! ,,Da! Şi? I-am găsit şi sunt aici.” ,,Pot să-i văd?” Şi împreună cu căpitanul de aviaţie neamț, intrăm în baracă unde ordonanța mea îi servea cu coniac pe cei patru americani, patru vlăjgani. ,,Dă-le să bea!” – dădusem eu voie. Și ordonanța ştia că ofiţerii români beau coniac, nu apă! .Neamţul: ,,Cum e posibil?” ,,Ce e?” ,,Sunt prizonieri. Şi pe prizonieri trebuie să-i duc la comandament.” ,,Pardon! Prizonierii căzuţi pe teritoriul României sunt prizonierii statului român! Şi avionul, şi rămăşiţele, şi tinichelele, şi ce-o mai fi! Ştii că aşa sunt ordinele, de ce mă baţi la cap?” Ştia, nu ştia, treaba lui! ,,Domnule, ei sunt criminali aici, noi suntem criminali la ei! Ca să fie clar!” Eu ştiu limba germană, m-am înţeles cu ofițerul neamț. El căpitan, eu căpitan. A salutat, a plecat. Apoi m-am gândit că cine ştie ce face tâmpitul ăsta, se duce la generalii lui nemţi şi mă spune că eu beau rachiu cu americanii! A plecat, dă-l dracului! Ce o fi, o fi! Peste puţină vreme a venit generalul [Vasile] Rudeanu. Generalul Rudeanu era comandantul artileriei antiaeriene în zona Câmpina. Era comandantul nostru. Şi după bombardament a venit să vadă unităţile, ce s-a întâmplat, ce pierderi… Și a venit la noi. Noi l-am întâmpinat: „Domnule general, raportez….”. I-am spus ce s-a întâmplat, cum a căzut avionul, că am patru prizonieri…. ,,Domnule general, vreau să vă mai raportez ceva!” ,,Ce?” ,,Domnule general, a venit un ofiţer german, am avut o ciocnire cu el că să-i dau prizonierii!” ,,Cum să-i dai?” ,,Păi, eu nu i-am dat, că aşa e ordinul!” Şi zic: „ofițerul neamț a intrat în baracă când ordonanța mea îi trata cu coniac.” ,,Şi?” ,,S-a supărat nemţul.” Nu pot să vă spun ce a zis generalul la adresa nemților”…..
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1999]
