“Pe foștii prizonieri i-am revăzut în fotografii după 50 de ani.”
Petrolul român a reprezentat o sursă importantă de combustibil pentru Armata germană. Pentru a tăia această sursă aviația americană a început să atace instalațiile petroliere de pe Valea Prahovei încă din 1942. Dacă la început americanii au atacat cu puține avioane (la primul raid din 12 iunie 1942 au fost trimise doar 13 bombardiere B 24 Liberator), treptat numarul bombardierelor a crescut, ajungând ca în 1944 să fie trimise formații masive: 700 – 800 de bombardiere însoție de 200-300 de avioane de vânătoare. Pierderderile umane ale americanilor pe teritoriul românesc au fost mari, numai în 1944 nu s-au mai întors la bază 223 bombardiere de zi, 36 avioane de vânătoare și 18 bombardiere de noapte, asta însemnând 2200 de aviatori morți și prizonieri. Prizonierii americani au fost duși într-un lagăr la Timișul de Jos (în apropiere de Brașov), iar răniții au fost tratați în spitale din Ploiești și Sinai, în aceleași condiții ca militarii români – își amintește doctorul Anastasiu Iordan pe atunci student la medicină și „intern onorific” la Spitalul Schuller din Ploiești:
„Din cauza bombardamentelor spitalele din Ploiești au fost evacuate în pădure Păulești, în niste cabane din lemn, făcute nemțește, cu calorifer, cu apă caldă, cu apă rece. Condiții excelente. În pădurea Păulești erau evacuate spitalele din Ploiesti, iar în jurul pădurii se aflau bateriile antiaeriene germane…. erau multe cu un personal numeros. Începand cu 1 iulie 1944, fiind student în anul trei la Facultatea de Medicină, și după ce mi-am dat examenele am devenit „intern onorific” la Spitalul Schuller din Ploiești care era și el evacuat în pădurea Păulești. Aici am cunoscut vreo 14 pacienți americani…cel mai mare în grad era un căpitan. Pe la sfârșitul lui iulie am primit și un aviator englez cu arsuri mari… 80% – 90% din suprafața corpului … nu am putut afla cum îl cheamă, doar de pe uniformă am aflat ca avea gradul de maior. Nu am putut să-l ținem în viață decât două zile. Cei 14 americani erau bine ținuți sub aripa protectoare a conducerii spitalului. Eram toți tineri, aveam aceași vârstă 20 – 24 ani, Jucam crichet, ascultam radio, ei ascultau Radio Cairo, noi pe ale nostre. Și încet, încet a venit 23 August. Cu Proclamația Regelui Mihai, cu bucurie… Pe 24 august, germanii ne-au ocupat două cabane pentru răniții lor…. au avut și ei răniții lor. (…) Într-o noapte am fost controlați de germani. Le-am spus că sunt prizonieri americani: „Au arme?” „Nu au arme.” Au salutat și au plecat. Pe 26 sau pe 27 august i-am văzut pe soldații germani dezbrăcați până la brâu. S-au spălat, s-au bărbierit. Apoi seara, îmbrăcați impecabil, cu armanent, cu grenade, într-o liniște perfectă, unde nici comenzile nu se auzeau, au plecat, au părăsit tabara. În timpul luptelor care s-au dat, noi nu am fost aprovizionați cu mâncare. Noroc ca am avut niște salam din care seara le-am dat [americanilor] câte o felie. Sora medicala care era cu noi a făcut niște turte din făina spitalului. A doua zi după plecarea germanilor, am plecat după mâncare. Am ajuns la niște cabane unde au stat germanii. Am găsit niște margarină, miere la pachet și multe conserve. L-am adunat și le-am adus la spital. Ne-au fost de mare folos. S-a făcut chef mare. Americanii – vreo opt – au plecat la o fermă din satul Păulești. Seara s-au intors cu sticle cu vin pe care le puseseră în buzunarele – și aveau multe – de la uniforma lor. Apoi am fost ocupați de ruși. Față de americani, rușii au avut o atitudine de plecăciune totală. În schimb, față de ruși, americanii au fost distanți, foarte distanți. Pe 2 septembrie ni s-au dat două mașini de teren și am plecat cu americanii spre București. La București a fost o primire triumfală. Am trecut pe sub Arcul de Triumf. Totul a fost spontan. În Piața Victoriei la fel…. hărmălaie…. În Piața Filantropiei a fost o manifestație spontană… Ne-au cazat la Hotel Ambasador. (…) Seara am mâncat la Lido niște prăjituri enorme. Au urmat două zile de huzur. (…) Pe 3 septembrie ne-am luat rămas bun. Au vrut să mă tragă în mașina care i-a dus la aerodrom, să mă duc cu ei în Italia. Probabil că aș fi putut pleca. N-am vrut. Ei au plecat de pe un aerodrom militar – parcă Popești Leordeni. Au plecat. I-am revăzut în fotografii după 50 de ani. Cum? În vara anului 1993 m-am trezit acasă cu un american. Nu era unul dintre cei îngrijiți de noi. Era unul care survolase România de vreo șase ori în timpul războiului. Era domnul [Benedict] Yedlin. Datorită lui s-au înnodat niște corespondențe care durează până azi [1995] ”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
