România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Elena Ion era născută în 1919 la Nucşoara, judeţul Argeş, într-o familie cu cinci copii. Fratele ei, Toma Arnăuţoiu, fost ofiţer de cavalerie din Regimentul de Gardă Regal, se refugiase în munţi după proclamarea Republicii, înfiinţând acolo un grup de rezistenţă anticomunistă. I se alăturaseră şi fratele său Petre şi alţi câţiva nemulţumiţi de instalarea comunismului şi de ocupaţia sovietică. Elena, măritată în 1938 cu profesorul Florea Ion din Câmpulung, ştia, bineînţeles, despre ei. Ca să îi poată prinde pe fugari, securitatea i-a arestat pe toţi membrii familiei Arnăuţoiu, inclusiv pe părinţi. Elena a fost încarcerată prima dată în 1950, pentru doi ani, la Ocnele Mari, Pipera şi Ghencea. După prinderea fraţilor Arnăuţoiu, în 1958 a fost dusă din nou la închisoare, condamnată la cinci ani de detenţie, patru ani de degradare civică şi confiscarea averii, pentru că nu îi denunţase pe Toma şi Petre. Povestea ei, un model de dârzenie şi forţă interioară, înregistrată de realizatorul Mariana Conovici în anul 2000, se află păstrată în Arhiva de istorie orală.
„Erau acolo toate soţiile miniştrilor”
„După ce am făcut un an, mi-au mai adăugat încă doi. M-au dus la Piteşti, la Bucureşti, din nou la Ghencea şi când să mă elibereze, mi-au mai dat încă doi ani de închisoare. Şi acolo am întâlnit pe doamna Madgearu… soţii [de oameni importanţi], tot aşa… pe Negrean sau Negrescu, doamna Ulea de la Palat, doamna Codreanu, în sfârşit, toate soţiile miniştrilor care au fost pe lângă Palat, şi toate erau acolo, în barăcile astea nenorocite. […] De la Bucureşti, după ce ne-a dat pedeapsa, s-au format nişte colonii de muncă la Pipera, adică să săpăm la pământ acolo. Şi ne-a îmbarcat pe toate în maşini din astea, dube, ne-a dus acolo, acolo ne-a îmbrăcat în hainele astea, vărgate, ne-a dat câte o sapă la spate şi tot aşa – în barăci stăteam – şi ne-a dus dimineaţa pe câmp. Îmi aduc aminte că a fost un an foarte secetos şi arase cu tractorul câmpurile acelea, nu erau niciodată arate şi erau nişte bulgări de pământ, aşa, şi trebuia să-i facem noi ţărână, ca să facă grădină de zarzavat. Şi cu sapele acelea, cu coada cât toate zilele… îmi aduc aminte că era soţia lui Madgearu, nici nu putea să mai ţină sapa în mână, dar să mai şi dea cu ea. Şi toate doamnele astea care în viaţa lor poate că nici nu văzuseră sapa, iar acum tebuiau să dea cu sapa acolo. Nu ţinea nimeni seama de chestia asta, trebuia să munceşti, Şi, într-adevăr, dacă făceam norma acolo, ne dădea şi nouă o carte poştală să scriem acasă. Şi eu foarte greu m-am descurcat, deşi sunt de la ţară, mama nu m-a pus să sap niciodată. Mi s-au umflat picioarele, eram foarte necăjită, acasă auzisem că soţul meu a fost dat afară din învăţământ şi băiatul era dat afară, nu l-a primit nici în clasa a opta la şcoală, cum era pe vremea aceea, că dacă erai fiu de chiabur şi nu ştiu ce, nu te primea.”
„Nu am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ”
„La închisoare când am mers, în ’58, eram băgată în celulă cu toate femeile care-i ajutaseră pe [fraţii mei]. Şi se întreceau care să vină să-mi spună ce au făcut ei [în munţi] şi acolo am aflat adevărata situaţie, cum au trăit ei, ce au făcut ei, cine i-a alimentat, ce făceau, ce gândeau, de câte ori au fost bolnavi, şi chiar mi-a spus o preoteasă că atât de mult dorea să mă vadă fratele meu, Toma!… […]
Nouă luni de zile, cât a fost ancheta, nu am pus piciorul pe pământ şi n-am văzut lumina soarelui. Te scotea la anchetă şi la WC numai cu ochelari negri pe ochi, una lângă alta prinse. Şi la anchetă, tot aşa, nu am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ. Stăteam într-o celulă nenorocită, cu şoarecii pe noi, cu bucăţica aceea de 30 de grame de pâine pe zi şi o ţineam aşa, aproape la sân, ca să nu ne-o mănânce. Şi atunci veneau şoarecii şi ne-o mâncau. Noaptea erau peste noi, peste tot, aşa erau. Era ceva… un chin nemaipomenit!.. Eu mă îngrozeam de ce pedepse vom primi, teama că, vai de capul nostru, vom muri în închisoare. […]
Am stat la Jilava câteva luni, după aceea ne-au dus la Miercurea Ciuc – pe mine. Mama a rămas în Jilava şi la Miercurea Ciuc s-a făcut o colonie de muncă, aşa-zisă, la Arad. Pentru că tot mereu străinătatea întreba dacă sunt deţinuţi politici în România şi spuneau că nu – asta am aflat-o de la o evreică care era dactilografă pe la Comitetul Central [al Partidului Comunist] şi a fost arestată, a venit şi ea acolo la noi. […]
În celula aceea unde am stat eu, eram 60 şi erau paturi suprapuse, câte patru. Bineînţeles că noi, astea mai tinere, eram culcate sus şi cele mai bătrâne jos, cu hârdăul cu apă la cap şi cu hârdăul cu materii fecale la cap. Nu ne scoteau la aer niciodată, ne scoteau doar ca să ducem hârdăul acela mare. Şi-mi aduc aminte că doamna Mihalache [soţia lui Ion Mihalache], săraca, […] m-a rugat să duc eu în numele dânsei hârdăul, dimineaţa. Şi foarte greu l-am convins pe un gardian să fac treaba asta, că e bătrână şi nu poate. Avea 70 şi nu ştiu cât de ani dânsa şi era slabă şi amărâtă, vai de capul ei!”
„Ne rezemam una de cealaltă, ca să supravieţuim”
„Am făcut o foame nemaipomenită acolo!.. Toată ziua stăteam în celulă, pe marginea patului, nu aveam voie să stăm în pat ori să închizi ochii ori să vadă că moţăieşti sau mai ştiu eu ce, că ţi-e somn. Ori te plimbai prin celulă, ori stăteai pe marginea patului şi numai în şoaptă vorbeam. Nu sus, pe paturile de jos. Şi aveam nişte bănci, acolo, pe care stăteam, aşa de istovite eram că nu puteam să mai stăm în picioare. Ne rezemam una pe cealaltă ca să putem să supravieţuim. Eram moarte de foame, ne dădea dimineaţa câte o bucăţică mică de zahăr, de marmeladă, 70 de grame de pâine şi o cană de o jumătate de ceva cald, maroniu, din surcele, nu avea nici un fel de gust. Şi la 12 ne dădea un polonic de zeamă de varză – în iulie era asta – în care fierbeau arpacaş. Nu găseai într-un polonic din ăsta o lingură de arpacaş, era zeamă de varză, pur şi simplu. Şi o bucată de turtoi, de mămăligă cu paie şi mucegăit. Asta era mâncarea de prânz. Şi seara ne dădea un polonic de arpacaş. Vă spun, simţeam, când vedeam pereţii albi, simţeam că sunt de brânză, şi [vroiam] să înfig dinţii în ei!
Ştiu că singura persoană care a avut curajul să iasă la raport… Ne numărau seara, ne numărau şi dimineaţa, ca nu cumva să fi ieşit una pe gaura cheii. Şi doamna Baranga ieşise la raport [şi zice]: <Nu vă e ruşine? Ţineţi femeile astea flămânde!…> Eram aşa de istovite de foame, de… Şi ne era teamă că ne bagă la arest, că aşa se întâmpla, dacă vociferai, te băga la arest, pur şi simplu. Dar nu au băgat-o, au ţinut seama de chestia asta.
Şi chiar acolo, când am fost eu, doamna Lizica… nu ştiu cum îi spune, a murit. Şi au pus-o acolo, pe pătură şi au numărat-o dimineaţa, când au venit… Şi în aceste condiţii, a murit şi mama.”
