România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite la fel, „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
În 1946 Aleutina Grigorescu era funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine şi lucra ca traducător şi interpret la Ambasada României de la Moscova. Fiind considerată „un element din vechea gardă” a lui Gheorghe Tătărescu, a fost demisă odată cu venirea Anei Pauker în fruntea ministerului. Doi ani mai târziu era arestată şi acuzată că a oferit informaţii unui colonel al armatei americane privind documentele pe care Comisia Aliată (sovietică) de Control le luase în mod abuziv din arhiva ministerului. Documentele se refereau la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S. în 1940 şi nu aveau să se mai înapoieze în ţară.
În noaptea de 25/26 ianuarie 1949, Aleutina Grigorescu a fost arestată din locuinţa sa, după cinci ore de percheziţie. I s-au confiscat printre altele dicţionarele şi traducerile din engleză şi rusă pe care le publicase până atunci. Fusese atent urmărită de securitate şi i se cunoşteau vederile anticomuniste şi antisovietice. Speranţa în răsturnarea comuniştilor de la putere a dăinuit în sufletul ei până la ieşirea din închisoare: „Când am ieşit şi am văzut că s-au consolidat la putere, atunci am avut o altă viziune asupra lucrurilor, dar la început am sperat tot timpul, asta a fost una din marile noastre forţe spirituale”, avea să spună în 1997, într-un interviu pentru Arhiva de istorie orală, din care redăm în continuare…
„Ancheta dura câte patru-cinci ore”
„La Ministerul de Interne am fost anchetată şase luni de zile. Am fost în beciurile Internelor, după care am fost transferată la Jilava unde am stat un an de zile, fără anchetă, fără nimic. Bine, a fost o singură lună, în care am fost rechemată în Interne pentru a mi se face o foarte ciudată anchetă în legătură cu şederea mea la Moscova. Ancheta propriu-zisă, prima anchetă, a fost numai în legătură cu americanii. Cea de-a doua, pe care nu am să o înţeleg niciodată, a fost… dura mult, câte patru-cinci ore, dura mult pentru că era un fel de <conversaţie> şi pe urmă eram pusă să scriu, să fac declaraţie, ce am făcut la Moscova.
De fapt, declaraţia… erau puse întrebări, îmi dădea un creion – de obicei, trebuia să scrii cu cerneală – îmi dădea un creion şi ieşea afară anchetatorul, în timp ce eu scriam. După un timp, venea înapoi şi-mi lua foaia, nici terminată, nici iscălită şi scrisă cu creionul. Acest lucru s-a repetat aproape în fiecare zi, timp de o săptămână. Eu mereu credeam <ei bine, asta nu-i place, este ciornă, probabil, lasă…> A doua zi când venea, povestea se repeta. Iarăşi cu creionul, iarăşi mă lăsa să scriu şi când venea o ridica neterminată şi neiscălită. Odată, când m-a lăsat singură, a lăsat şi dosarul care era aşa de gros şi a ieşit afară. Şi eu bineînţeles că m-am ridicat să mă uit. Nu am văzut decât numele lui Zahirnic şi al unor americani, numele meu nu l-am văzut, probabil a lăsat ceva ce nu era în legătură cu mine. Dosarul era extraordinar de gros.
Şi pe urmă m-au transferat din nou la Jilava. Şi m-am chinuit mereu, mi-am pus întrebări, de ce am fost chemată şi de ce, în fond…? Aceasta nu era o declaraţie şi nu a putut să fie luată în consideraţie, aşa, scrisă cu creionul şi fără iscălitură. Asta a fost în ianuarie 1950 şi au trecut, până în iunie, câteva luni şi în 17 iunie 1950, a fost procesul şi au fost condamnări şi eu am luat 8 ani.”
„Aveam moralul ridicat şi nu disperam”
„După condamnare, ne-au luat de la tribunal. Pe mine m-au pus în aceeaşi dubă cu Petrasevici şi cu colonelul Sadoveanu. Ei erau cu cătuşe, unul de altul legaţi şi ne-au dat ceva de mâncare, mămăligă… nu mai ţin minte. Şi mai era încă o fată cu un grup de legionari care erau condamnaţi la moarte. […] Şi ea pe de-o parte şi eu pe de altă parte, făceam bucăţele [mâncarea] şi le dădeam în gură, până să ajungem la Jilava, că toată lumea era flămândă, bărbaţii erau foarte, foarte flămânzi, noi eram poate mai puţin. Şi pe urmă ne-a debarcat la Jilava şi am stat cred că o lună la Jilava, până s-a făcut transportul la Mislea.
Când ne-a dus la Mislea, de la gară până la închisoare, ţin minte foarte bine unul din momentele care pe mine m-au marcat, deşi găsesc astăzi că nu era chiar aşa. Prin urmare, de la gară până la Mislea am mers pe jos şi aveam nişte […] panofi scâlciaţi, eram aproape cu picioarele goale aş putea spune, cu nişte zdrenţe şi era o căruţă ca vai de ea, cu un cal, în care erau boccelele noastre, paltonul meu – eu am plecat cu paltonul, din fericire era iarnă când… mi-a fost de mare folos! Şi am mers ca nişte ţigani, aşa, am trecut prin nişte sate, [ţăranii] se uitau la noi ca la nişte borfaşi. Nimeni nu-şi dădea seama că unii erau deţinuţi politici, alţii puteau să nu fie deţinuţi, dar pentru ei era acelaşi lucru.
La Mislea am fost cu Ileana Ghica, cu prinţesa Ghica, care a avut în acelaşi timp [cu mine] proces şi ea era pentru deţinere de aur, aşa ceva, dar ăsta era un pretext. Şi acum, când ne-a lăsat la Mislea, prima dată am fost repartizate să muncim. Or, în ceea ce mă priveşte, am rămas unde erau sălile pentru toată lumea, unde se lucra. A durat foarte puţin, pentru că la un moment dat a venit un colonel, Zeller îl chema, care a strâns toată lumea în curtea interioară a închisorii – închisoarea era o fostă mânăstire, aşa încât camerele sau celulele erau destul de salubre şi civilizate, de fapt, curăţenia era făcută de deţinute şi era foarte curat şi foarte civilizat din acest punct de vedere – şi a strigat o listă şi au fost cele două surori Samueli, adică Arlette Coposu şi France Marcovici, două doamne franţuzoaice şi eu… şi încă, Ivonne Weiss. Şi ne-a strigat că vom fi duse la secret şi aşa am rămas [acolo], nu am avut voie la muncă şi am fost izolate de tot restul puşcăriei. […] Nu aveam nicio legătură cu restul fetelor din puşcărie şi în acelaşi timp aveam regim de trei ori pe zi mâncare – celelalte mai mâncau, le mai dădea marmeladă, ceva zahăr, cele care munceau. […] După un timp, au fost aduse doamna Maria Antonescu, doamna Codreanu, soţia lui Corneliu Codreanu şi doamna Moţa, soţia lui [Ion] Moţa. Ele nu erau condamnate, fuseseră aduse de undeva, dintr-un lagăr din Bărăgan şi puse acolo la secret, nu se ştie cu ce scop, pentru că noi eram condamnate şi erau legi stricte [pentru noi], [ele] aveau cu totul alt regim şi erau în altă parte. Şi acest lucru a rămas un mister, toată lumea s-a întrebat de ce au fost aduse aici, cu condamnările cele mai mari şi cele mai serioase – ele au fost ţinute cam şase luni acolo. După aceea, s-a aflat mai târziu, au fost duse în Bărăgan unde au rămas.
Noi nu aveam nicio activitate acolo, stăteai pe un pat, camera era mai mică decât asta, era cam aşa, cu paturi suprapuse şi activitatea noastră era o activitate pur intelectuală. Discutam tot felul de probleme, se povesteau lucruri pe care le-ai citit altădată sau filme sau chiar inventam. Eu inventam poveşti şi romane şi una dintre surorile Samueli făcea acelaşi lucru. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, aveam moralul ridicat şi nu disperam. În plus, era veşnica speranţă că un deţinut politic nu stă niciodată o viaţă întreagă în închisoare, pentru că survine ceva, o schimbare politică şi vei ieşi totdeauna, ceea ce nu s-a întâmplat cu unii dintre noi.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
