Miercuri, 3 martie, se împlinesc 91 de ani de la înfiinţarea emisiunii „Universitatea Radio”, adevărată tribună a elitelor româneşti creată la postul public de radio.
Apărută în contextul în care învăţământul superior parcurgea o perioadă de declin, Universitatea Radio a reprezentat, pe lângă un instrument educativ cu aer inovator – ce lipsea învăţământului tradiţional – , o provocare pentru ascultători, care intrau astfel în contact nemijlocit cu intelectualii care abordau teme diverse, dar şi pentru cei din urmă, care au parcurs un proces de adaptare a metodelor de prezentare a tematicilor abordate, pentru a se face înţeleşi de toţi ascultătorii.
La 1 noiembrie 1928 a fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW.
S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Dragomir Hurmuzescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi „părinte al radiofoniei româneşti”. Acesta a spus:
„Către, prietenii şi proteguitorii Radiofoniei,
Adresez aceste cuvinte, astăzi când începem seria emisiunilor cu un mic post provizoriu. Deocamdată difuziunea programelor noastre nu va trece dincolo de cerul hotarelor ţării. Dar, peste câteva luni vom avea postul cel mare, undele lui vor străbate armonios în cerul european, proclamând şi gândul nostru de pace şi bună înţelegere, către o mai înaltă cultură şi civilizaţie.
Pentru dezvoltarea temeinică a instituţiei noastre este nevoie de concursul tuturor celor care lucrează la ridicarea acestei ţări. Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie.
Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.
De aceea se cuvine să facem tot posibilul pentru a câştiga din întârziere faţă de vecinii noştri în această chestiune. Să ne îndeplinim fiecare datoria. Noi, de muncă mai departe pentru a vă da programe atrăgătoare şi interesante, şi dumneavoastră să ne daţi cât mai multe mijloace materiale şi entuziasm de încurajare.
Noi să vă dam recepţiuni curate, fără paraziţi, iar, dumneavoastră să convingeţi şi să readuceţi la sentimentul datoriei şi a contribuţiunii pe cei cu posturi clandestine, cei care formează paraziţii societăţii noastre de difuziune.
Prin participarea cât mai numeroasă a iubitorilor radiofoniei, prin contribuţia lor efectivă, vom putea asigura o repede dezvoltare a acestei aplicaţiuni, spre ridicarea culturală şi economică a ţării, fără multe sacrificii din partea statului, dar, cu mulţumirea tuturor.
Într-un ceas bun !”
Încă din prima zi de emisie, radioul a difuzat conferinţe radiofonice, la 8 decembrie 1928 era difuzată prima conferinţă adresată femeilor, iar la 10 martie 1929, debutează la microfon cel mai important conferenţiar al radioului, Nicolae Iorga.
În şedinţa Consiliului de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, din 26 februarie 1930, s-a luat decizia înfiinţării unei emisiuni zilnice de conferinţe sub genericul „Universitatea Populară” – ulterior Universitatea Radio, care abordau teme cât se poate de variate.
Conferinţele nu aveau un scop material, ci urmăreau îndeplinirea unor idealuri, pentru că “fără să se didactizeze sau să se ruralizeze, un post de radio trebuie să stea în slujba celor mulţi şi să le împărtăşească pe această cale neaşteptată şi trainică, din darurile culturii, potrivit cu înţelegerea şi trebuinţele lor permanente”.
Conform aceleiaşi decizii a Consiliului de Administraţie, programul tematic al prelegerilor urma să fie stabilit tot de acesta, iar depunerea anticipată a textelor care urmau a fi prezentate la microfon era obligatorie, cu minim 12 ore înainte de difuzare.
Universitatea Radio a fost pentru mulţi, şcoala care nu îndrazneau să spere că o vor urma din plăcere.
Universitatea Radio, emisiune inaugurată luni, 3 martie 1930, cu prelegerea lui Dimitrie Gusti, preşedintele Consiliului de Administraţie, intitulată “Menirea radiofoniei româneşti”, a devenit o modalitate de contact a publicului larg şi mai ales a acelora care aveau un acces mai redus la cultura scrisă, proza, poezia, teatrul, dar şi cu geografia, istoria, muzica, folclorul şi alte domenii ştiinţifice.
Trebuie spus că Universitatea Radio grupa la un loc fluxul de conferinţe prezentate anterior. Această modalitate de comunicare a permis radioului public să contribuie nemijlocit la apariţia unui mare număr de lucrări literare, de volume de memorialistică şi publicistică, fără de care peisajul culturii româneşti ar fi fost cu mult mai sărac.
Astfel, la microfonul radioului au apărut, de-a lungul timpului, personalităţi de prim rang aparţinând elitelor, cu o contribuţie inestimabilă la dezvoltarea patrimoniului cultural românesc, din toate domeniile posibile de activitate, de toate vârstele şi de toate orientările politice existente: Tudor Arghezi, Grigore Antipa, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Petru Cormănescu, Gala Galaction, Constantin C. Giurescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Constantin Noica, Ovidiu Papadima, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Sextil Puşcariu, Constantin Rădulescu-Motru, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, şi mulţi alţii. Pentru toţi, nu prima interesul material al prestaţiilor lor, fiind vorba doar despre idealuri şi atingerea acestora …
Intelectualii ieşeau din zona lor de confort, universităţi, laboratoare, biblioteci şi veneau în faţa ascultătorilor – un public neavizat – , pentru a le transmite din cunoaşterea lor.
În fiecare zi, între orele 7 şi 8 seara, erau difuzate comunicări de câte 20 – 30 de minute, consacrate unui domeniu special al culturii, iar prezentarea în fiecare zi a două sau chiar trei conferinţe, permitea abordarea unei tematici foarte variate şi atrăgătoare, care au eliminat automat factorul plictiseală, care ar fi putut fi un obstacol în calea unei receptări reuşite. Cu siguranţă, dacă s-ar fi ţinut o singură conferinţă de o oră, emisiunea ar fi devenit monotonă, ascultătorii s-ar fi plictisit iar programul nu şi-ar fi atins scopul.
Legendele spun că oamenii se adunau în încăperile în care exista un aparat de radio şi, timp de o oră îi ascultau pe marii învăţaţi ai vremii.
Datorită Universităţii Radio, a luat fiinţă şi Arhiva scrisă a radiodifuziunii, un unicat în peisajul radiourilor europene. În plus, ea a ajuns, în zilele noastre, a treia cea mai importantă colecţie din România, după Arhivele Statului şi Arhivele Academiei Române. Şi aceasta pentru că fiecare conferenţiar trebuia să depună un manuscris cu tema despre care urma să vorbască la radio.
Lunea, emisiunea era consacrată ştiinţei în general, ziua de marţi era dedicată limbii, literaturii şi folclorului, miercurea era dedicată ştiinţelor sociale – economice, agrare, financiare, sociale, juridice – şi politicii, joi erau abordate teme din domeniul muzicii, folclorului muzical şi artei, vineri era ziua închinată filosofiei şi vieţii religioase, sâmbătă erau abordate conferinţe pe temele istoriei, geografiei şi turismului, iar duminica era dedicată educaţiei, sănătăţii şi culturii poporului.
Tot acest întreg program era gândit pentru a trezi conştiinţa naţională, fiind permanent adaptat la realităţile zilei.
După prima lună de difuzare a emisiunii, laudele nu conteneau, astfel că noua activitate culturală intra pe un făgaş aproape firesc.
Se estima deja că începând cu 1 octombrie 1930, Universitatea Radio urma să se difuzeze doar în cicluri mari de emisiuni dintr-un domeniu foarte larg al ştiinţei sau preocupărilor populaţiei, iar subiectele să fie legate astfel încât să alcătuiască un tot şi să poată fi urmărite ca atare, cu un interes nou. De asemenea, se preconiza ca afişe artistice să anunţe în toate oraşele ţării, programele Universităţii Radio, contribuind astfel la creşterea numărului de abonaţi.
Că Radio Bucureşti, cum se numea la acea vreme, devenise o şcoală pentru ascultători, a încercat să demonstreze şi chimistul Gheorghe Gh. Longinescu, în prima din cele 15 conferinţe pe care le-a susţinut la radio, în data de 14 aprilie 1930, de la ora 19:00. Iată un fragment din conferinţa cărturarului român:
„Da, oameni buni, Radio-Bucureşti e o şcoală românească pentru inimă şi minte. Spre a fi crezut, patru propoziţii trebuie să dovedesc în faţa dumneavoastră: că Radio Bucureşti e şcoală, şcoală românească, pentru inimă şi pentru minte.
Ca orice şcoală are o casă a ei, Strada General Berthelot 60, cum ne-a spus de atâtea ori glasul dulce de la Radio. Casa a costat 7.200.000 lei. E foarte frumoasă, cu mobilier ales. Dar casa e numai direcţia sau mai bine zis numai creerul fiinţei minunate care e Radio-Bucureşti. Aici e numai administraţia şi controlul general.
Clasele de la Radio, spre deosebire de toate celelalte sunt pe tot cuprinsul României. Unele clase sunt camere mari, cu lumină multă, luxoase, cu aparate scumpe, care primesc unde şi de peste ocean. Alte clase sunt mai mici şi mai puţin luxoase. Altele sunt mici de tot şi sărăcăcioase, cu un aparat cu galenă care stă pe un colţ de masă.
În toate clasele domneşte cea mai mare libertate. Elevii sunt slobozi să facă ce vor, să asculte ce vor şi cu toate acestea în toate domneşte cea mai mare linişte şi nu se aude în ele decât sunetul difuzoarelor.
În clasele cu galenă tăcerea e complectă şi multe din ele sunt în întunerec. Întâlnim aici un fenomen neaşteptat, întunerecul se preface în lumina strălucitoare a învăţăturii de tot felul, de toate gradele, pentru toate minţile şi pentru toate specialităţile. Pe scurt, clasele de la Radio sunt clase ideale care desleagă în mod fericit problema cea mai grea pentru un Stat, de a avea clase cât mai multe, cu elevi mai puţini şi aceeaşi profesori pentru întreaga ţară […] Ar trebui să vorbesc ceasuri întregi la microfon, ca să spun pe scurt ce-au vorbit pe larg, conferenţiari distinşi, spre amintirea cărora urmaşii noştri îşi vor pleca frunţile cu admiraţie şi recunoştinţă”
În vara anului 1930 s-a pus problema realizării unor emisiuni estivale, mai relaxate, iar Universitatea Radio se transformă, începând cu 1 iunie, în „universitate radio de vară”, cu o conferinţă zilnică de 20 de minute, de la ora 20:40 la ora 21:00, în care se abordau subiecte precum turism, munte, mare, ori călătorii celebre.
La începutul anului 1931, se formează un comitet special de coordonare al Universităţii Radio format din D. Gusti, V. Vâlcovici, G. I. Siseşti, Em. Bucuţa şi Tudor Vianu, care reformează emisiunile conferenţiarilor.
Primul Regulament de Organizare şi Funcţionare al instituţiei, aprobat la 30 septembrie 1932, prevedea obligativitatea depunerii la arhivă a unui exemplar din textul conferinţelor ţinute la microfon.
În anul 1933 apar modificări în structura emisiunii, prin abordarea unor teme noi: agricultură şi zootehnie – duminica, viaţa şi tehnica – luni, literatura şi cultura populară – marţi, politica economică şi socială – miercuri, filosofie şi religie – joi şi artă, teatru şi muzică – vineri.
Unul dintre cei mai prestigioşi şi cei mai ascultaţi colaboratori ai emisiunii a fost Nicolae Iorga. Dintre personalităţile vremii, istoricul desăvârşit şi spiritul neobosit al politicii şi culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio, iar „Universitatea Radio“, iniţiativa care punea în valoare cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, era exact mediul de care avea nevoie Nicolae Iorga pentru a-şi populariza prelegerile şi conferinţele.
Din 1931 până în 1940 a susţinut în faţa microfonului conferinţe pe diferite teme: literatură, istorie, teatru, religie, etc, o parte dintre acestea reunite de Editura Casa Radio alături de înregistrări-document cu acesta din Fonoteca de Aur, într-un volum intitulat „Sfaturi pe întunerec”.
Nicolae Iorga era şi singurul conferenţiar al radioului exceptat de la regula de a depune manuscrisul cu 12 ore înainte de emisiune, conferinţele acestuia la radio fiind unanim recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale“.
Despre Iorga se spune că, prins fiind cu nenumăratele lui ocupaţii, sosea întotdeauna la emisiune în ultimul moment, dar niciodată cu întârziere, iar uneori venea numai cu câteva pagini, iar restul trebuia să-l improvizeze. Alteori aducea numai un mic petec de hârtie, pe care notase în grabă câteva repere importante, apoi cu marele său talent oratoric, dezvolta subiectul ca nimeni altul.
Istoricul ajungea la porţile instituţiei înconjurat de un alai format din admiratori, studenţi şi susţinători politici. Personalul de la prezentare – însărcinat cu primirea, conducerea în studio şi plătirea onorariului – îl conducea pe Iorga la „vorbitor“, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde oratorul prin excelenţă îşi făcea numărul de „magie“. El îşi arunca pe un scaun pălăria şi servieta, îi saluta pe cei care îl întâmpinau, intra în cabina de emisie şi scotea petecul de hârtie cu cele câteva cuvinte notate. Stenograful său, Henri Stahl, era de fiecare dată prezent şi îşi nota tot ceea ce spunea Nicolae Iorga, fiind cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecţii ce urmau să fie publicate în volume.
Faimoasele „paranteze“ pe care istoricul era capabil să le facă în timpul expoziţiunilor sale funcţionau după aceleaşi reguli şi în cadrul conferinţelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea oricărui subiect.
Tabietul său impunea ca la ieşirea din cabină să înceapă o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul din anticameră, după ce Iorga rostea: „Ei, dragă, ar mai fi multe de spus…“
Regele Carol al II-lea, suveran al României între 8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940, rostea, în cadrul emisiunii ”Universitatea Radio” din 24 ianuarie 1934, ora 20.00, o cuvântare despre Unirea Principatelor, un prim pas spre Marea Unire: ”Unirea Principatelor – Unirea tuturor românilor, un singur vis în două realizări”.
Academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius a fost un alt colaborator important al emisiunii, care prezenta rubrica „Cărţi noi” – în 1936, iar în anul următor „Munţii şi literatura noastră” şi rubrica „Cărţi şi reviste”.
Tânărul Mircea Eliade vorbea la radio despre India, despre templele bengaleze ori despre farmecul filosofiei indiene.
De asemenea, inginerul Emil Petraşcu, unul din iniţiatorii radiofoniei româneşti, prezenta rubrica „Poşta tehnică” – în 1936 şi rubrica „Răspunsuri tehnice” în 1937, iar scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu, fost director al Societăţii Române de Radiodifuziune, a colaborat la emisiune pe teme medicale – „Durerea ca semn al bolilor”, „Mâinile noastre şi sănătatea”, sau „Bolile plămânilor”.
Octavian Goga şi Ion Minulescu, poeţi de succes în perioada interbelică, au ţinut conferinţe la Universitatea Radio, dar au recitat şi din propriile versuri.
Se spune că după ce l-a ascultat pe Goga recitând poezia sa „Oltul”, în cadrul unei emisiuni de lecturi, inginerul radioului, Alexandru Lohan, a început să plângă şi i-a spus acestuia „Trebuie să înregistrăm Oltul”, şi astfel există un disc în fonoteca radiodifuziunii cu vocea lui Goga citind poezia.
Venirea la conducerea ţării a regimului comunist a însemnat şi modificarea esenţială a programelor de radio, iar Universitatea Radio nu face excepţie.
În perioada anilor ’60 a apărut politica naţională orientată spre producţie, iar Universitatea Radio începe să se redifuzeze – sub titulatura de „Universitatea Tehnică Radio” , începând cu 8 ianuarie 1963, de trei ori pe săptămână, de la ora 18:00, pe programul I, abordând domenii ale tehnicii moderne: metalurgie, chimie, energetică şi electronică industrială.
La sfârşitul lunii, începând cu 31 ianuarie, emisiunea începe să fie difuzată şi în format tv, la Televiziunea Română.
În mai 1969 se reia difuzarea emisiunii „Universitatea Radio” pe programul I de la ora 18:10, iar în august 1976, emisiunea se difuza pe programul II, de trei ori pe săptămână.
Din 17 iunie 1985, „Universitatea Radio”, difuzată pe programele I şi II, se îmbogăţeşte cu noi rubrici: ştiinţele sociale şi viaţa, omul şi mediul său, dicţionar enciclopedic, mondorama.
După Revoluţie, în 4 octombrie 1993, emisiunea „Universitatea Radio” revenea în schema de programe a postului România Actualităţi, fiind difuzată de patru ori pe săptămână, de la ora 21:00, după următorul program: marţi – prelegeri privind „originea şi evoluţia vieţii”, miercuri – prelegeri pe teme literare, joi – conferinţe pe teme de management iar vineri – prelegeri legate de vechi centre culturale româneşti realizate prin exploatarea fondului arhivistic al radioului.
În martie 1996 începe un nou ciclu de conferinţe pe teme de istorie sub genericul „Universitatea Radio în fiecare zi de vineri” pe programul Radio Actualităţi, de la ora 21:00.
Povestea emisiunii se încheie la începutul anilor 2000, când aceasta a fost eliminată din grila de programe.
La realizarea materialului au fost folosite documente din Arhiva scrisă a Radiodifuziunii
