România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite la fel, „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Ecaterina László s-a născut în 1912, într-o familie catolică din comuna Scorţeni, judeţul Bacău. Simţind o chemare deosebită pentru credinţă, la 17 ani a venit la Bucureşti, la Institutul „Sfânta Maria” unde mai târziu a primit haina monahală şi numele de Clara. La 26 de ani maica Clara a devenit administrator la Nunțiatura Apostolică din București, până când stăpânirea comunistă şi-a declanşat ofensiva faţă de Biserica Greco-Catolică: a desfiinţat cultul, a preluat bisericile, a trimis în închisori episcopii, a rupt relaţiile cu Vaticanul, alungându-i ambasadorul. Au urmat, în 1951 şi 1952, procese politice tipic staliniste, în care prelaţi ai bisericii au fost acuzaţi de „spionaj în slujba Vaticanului”. În noaptea de 19 iulie 1950 trupe ale forţelor de ordine comuniste au pătruns în capela Nunţiaturii Papale în forţă, spărgând geamurile. S-au răspândit prin toate încăperile clădirii în care locuiau măicuţele, din subsol până în pod, au făcut percheziţii. Printre arestaţi a fost atunci şi sora Clara, condamnată apoi în lotul „procesului Vaticanului” la 15 ani de detenţie, cu acuzaţia de „spionaj”. Până la proces (1952), în repetate anchete a fost umilită, înjurată, bătută, torturată în fel şi chip. A cunoscut închisorile Jilava, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi lagărul de muncă de la Oradea. Mărturia pătimirilor sale din celulele mizere ale penitenciarelor comuniste se adaugă celor ale miilor de femei care au avut aceeaşi soartă.
„Fiecare făcea câte trei Rozarii şi atuncea era deşteptarea”
„La închisoarea de femei Mislea am găsit vreo 150 de deţinute. Majoritatea erau fete tinere, studente, care fuseseră ca legionare, mă rog, tot politic erau puse acolo. […] Erau pline de ură, totdeauna vorbeau, când vor ieşi ce să le facă comuniştilor. Şi atuncea am căutat să le îmblânzesc puţin prin rugăciune. […] Şi fetele au fost foarte entuziaste şi ne rugam Rozariul, doi ani am făcut Rozariul Viu, cum se face, zi şi noapte, adică făceam toate cele 15 mistere… Şi când terminam acolo, atuncea îl spunea alta [din altă celulă] şi aşa mergea din una la alta, toată închisoarea. Şi noaptea, la fel: ne culcam şi începeam şi până se făcea zi, fiecare făcea câte trei Rozarii şi atuncea era tocmai deşteptarea. […]
Cum decurgea o zi la Mislea? Ce program aveaţi?
Acolo se lucra. Erau ateliere pentru covoare şi era o serie dintre noi repartizată la atelier – eu personal am fost repartizată la croitorie – şi cine ştia să coasă la maşină era maşinistă. […] Se coseau acolo, de exemplu, începând de la sutien, tot ce îmbracă o femeie, tot, până la rochii de mireasă – a fost o serie. Pe urmă a fost altă serie, haine bărbăteşti, începând de la izmene până la cămăşi de mire şi aşa mai departe. […] Şi pe urmă am făcut şi salopete, costume bărbăteşti, costume de damă, de toate. Avea contract închisoarea cu magazinul Romarta, acolo se vindea, de la [noi]… Au fost perioade când lucram opt ore, în opt ore făceam opt cămăşi bărbăteşti, să zicem. Au fost perioade când am lucrat 12 ore, când eram mai puţine persoane şi lucram de la 6 seara la 6 dimineaţa. […]
Mare zgomot era acolo [la atelier], erau nişte maşini [de cusut] <Neptun>, grele. Eu, când am ajuns, aveam numărul 34-35, purtam eu la pantof, aveam picior mic. Şi aveam acolo bocanc de 54, bărbătesc! Şi trebuia să mă scol în picioare ca să pornesc maşina, iarna, când era îngheţată şi aşa lucram acolo. Pe urmă a venit un alt director, s-a pus pe noi, mult mai mare severitate, [deşi] normele a rămas tot acelea… Lucram şi mâncarea slabă: dimineaţa numai terci, jumări nu se mai puneau. Arpacaş, numai fiert cu apă, câteodată era şi fără sare, dar mâncam, că asta era seara de mâncare. La prânz ne dădea o ciorbă, dacă era mai bună atunci era cu oase, oase goale, dar avea totuşi gust şi acolo era pus înăuntru fie cartofi, dar foarte puţini, fie… De exemplu, toamna, când se curăţa varza – asta spun în timpul cât era directorul acela – toamna se punea la butoaie şi se făcea ciorbă. Dar ce ciorbă era?! Dacă răsturnai zeama de-acolo, dintr-o porţie de mâncare, ieşea un pumn de varză verde, nimica altceva! La morcovi, de exemplu, tot aşa, o zeamă galbenă era.
Odată, mergeam la atelier şi era mai puţină pâine şi ne dădea un calup de mămăligă. Şi calupul cela de mămăligă era câteodată mucegăit şi atunci ca să putem să o mâncăm, o lăsam să se răcească, tăiam felii şi mergeam la atelier iarna, era godin din acela care să încălzească […] şi puneam [mămăliga] acolo ca să se prăjească puţin. […] Într-o bună zi, dimineaţa, când să intrăm în atelier, ofiţerul care era de serviciu spune: <Cine are mămăligă asupra ei, să se întoarcă cu faţa către camere!> Şi toată lumea ne-am întors, şi eu m-am întors, [desi] n-aveam mămăliga, că nu puteam să suport, mai bine nu mâncam nimica… Şi atuncea ne-a dus, pur şi simplu, în camere. Trece o zi, trec două zile, a treia zi vine comisia. Vine comandantul [închisorii] cu cineva de la Interne, a anunţat Interne că noi facem grevă. Şi atuncea noi am spus [cum s-a întâmplat]… <Dar de ce faceţi grevă?> <Pentru că ne-a dat mămăligă care este mucegăită. Şi… nu facem grevă, dar aşa ni s-a spus, aşa am făcut!…> […] Ofiţerul a fost dus imediat la Canal, cel care a fost de serviciu atuncea şi pe noi ne-a scos pe fiecare [la atelier].”
„Dumnezeu primeşte căinţa noastră”
„Acuma suntem la Miercurea Ciucului. Am fost dusă într-o celulă, unde erau 30 de persoane, am stat o lună sau două, cam aşa ceva, pe urmă m-au dus iarăşi în altă celulă unde erau camere cu 120 de persoane. Era în colţ pusă rogojină, unde erau şase butoaie, două pentru treaba mare, două pentru treaba mică, două butoaie erau pentru apă, spălat vasele, ne spălam pe noi şi aşa mai departe. Se golea dimineaţa şi seara. Acolo stăteam, acolo mâncam, acolo dormeam – 120 de personae! Acolo am avut şi zece evreice, acolo, între noi. Două dintre ele erau profesoare, una era de la Ambasada engleză şi una era la Ambasada americană. Acolo nu mai lucram, nu nimica, mâncarea foarte slabă, terci, la prânz dădea un fel de ciorbă, seara numai arpacaş fiert în apă, fără nimic altceva. Acuma, a venit perioada când am avut dreptul la numai la o felie de pâine pe zi şi un calup de mămăligă. […] Nicio îngrijire pentru bolnavi – acolo am făcut apă la plămâni, pleurezie, şi am primit numai trei aspirine, ăsta a fost tot tratamentul meu!… La plimbare ne ducea noaptea zece minute. Te scotea din patul cald, iarna, zece minute, să te duci afară, la miezul nopţii. […]
Şi ce făceaţi toată ziua?
Toată ziua le povesteam… Sigur că dacă ne prindea, ne pedepsea! Ne punea la carceră, stăteai într-o cameră unde nu era sobă şi acolo stăteai cinci zile… […] Povestesc acuma ce am făcut acolo, în cameră la mine… Mi se pare că o măicuţă sau două măicuţe erau acolo, cu mine în cameră. […] Făceam cu ele meditaţii, făceam exerciţii spirituale, făceam actul de căinţă şi spuneam: <Dacă, ferească Dumnezeu, murim la închisoare, am făcut actul de căinţă perfectă, ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre. Şi dacă avem bunăvoinţă, într-adevăr, căinţă bună, Dumnezeu ne iartă, dar cu condiţia că dacă ieşim din închisoare primul lucru să fie să mergem să ne spovedim la preot, toate păcatele pe care le-am făcut aicea. Şi dacă cumva murim, Dumnezeu primeşte căinţa noastră, prin această hotărâre bună pe care-o facem!>… Şi asta era misiunea mea, toată ziua cu asta mă ocupam.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2003]
