România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
8 martie 1953. În timp ce „tovarăşele de muncă şi viaţă” erau lăudate în întreprinderi, în reviste şi la radio pentru contribuţia lor la înflorirea Republicii ori erau sărbătorite cu zăngănitoare trâmbiţe propagandistice de Ziua Femeii, „trădătoarele de neam şi patrie” erau în închisori.
Aceeaşi zi de 8 martie din 1953 a fost, spre exemplu, pentru Aristina Pop, chiar ziua arestării, momentul începutului unui calvar greu de imaginat astăzi. Cu patru ani în urmă, fiica pădurarului Nicolae Pop din Lăpuş se ascunsese împreună cu bărbaţii familiei şi cu alţi consăteni în munţii Maramureşului. Adăpostiţi în păduri şi fânare, fugarii se organizaseră în aşteptarea momentului în care „anglo-americanii vor veni” – cum spuneau ei – să-i alunge pe sovieticii ocupanţi pe comunişti. Speranţele lor aveau să se spulbere după câţiva ani de trai în păduri, în condiţii precare, hăituiţi de trupele Ministerului de Interne. Atunci când a fost prinsă în casa de la Dobric (Bistriţa Năsăud), împreună cu ceilalţi, Ana Pop avea 21 de ani. A fost condamnată la 20 de ani de detenţie, dar eliberată în 1964, odată cu decretul lui Gheorghiu Dej de graţiere a deţinuţilor politici. Povestea pătimirilor sale s-a păstrat în Arhiva de istorie orală.
„Acuma ştiam că sunt prinşi toţi”
„M-au luat şi pe mine, m-au legat bineînţeles, mi-au pus cătuşe. Şi ne-au dus în Dobric şi ne-au băgat în dubă, asta era duminică, 8 martie. Şi de-acolo ne-au dus la miliţie, la Târgu Lăpuş. La miliţie la Târgu Lăpuş mi-au pus ochelari, am stat 24 de ore cu nişte ochelari care mă strîngeau aşa de tare! Că au pus ochelari de copil… M-au dus la Satu Mare, la securitate la Satu Mare unde m-au ţinut două-trei săptămîni, pe urmă ne-au dus pe toţi la Oradea, acolo era tot grupul meu. Eu, cînd am ajuns la Satu Mare, eram distrusă, plângeam… Mircea Dobre era într-o celulă lângă mine şi tot îi spunea miliţianului să-i deie voie să-mi spuie ceva. În celula în care eram eu, aveam o crăpătură în uşă şi îi vedeam pe toţi când îi scotea – pe toţi deţinuţii – şi-i bărbierea. Şi i-am văzut absolut pe toţi, pe Paşca, pe Rusu, pe Mircea Dobre… oameni care erau deja arestaţi, care ne dăduseră de mâncare [când eram în munţi]… […] În proces am fost peste 60 de oameni, lotul nostru. Şi de-acolo, de la securitate, i-am văzut pe toţi, acuma ştiam că sunt prinşi toţi.
Au început anchetele şi mă scoteau la anchetă. Era un locotenent major tânăr – acuma învăţasem şi eu toate gradele astea, în munţi – era un locotenent major tânăr. Şi m-a anchetat ca să spun oamenii pe unde am fost. Şi am zis: <Eu nu ştiu, că taică-meu, el mergea cu Hotea…> Mi-a adus pistolul lui Hotea, pistolul automat al lui Hotea şi a spus: <Îl recunoşti?> Şi am zis: <Nu-l recunosc>, niciun pistol n-am vrut să recunosc! […] Într-adevăr, nu m-au bătut, o singură mătură mi-au dat când au deschis celula, mi-au dat cu mătura, că vrea să măture pe acolo şi mi-au tras cu mătura, aşa. Eu eram în pat… Şi un picior mi-au dat atunci când m-au prins… Şi mi-a spus anchetatorul: <Nu [vrei să] vorbeşti, nu spui?> Am spus: <Nu ştiu nimic, mă puteţi călca în picioare, că chiar dacă aş şti, nu v-aş spune!> Şi le-am mai spus: <Vă urăsc, pentru că distrugeţi toţi ce-i bun ca să vă ajungeţi scopul!> Şi-a spus: <Lasă, că o să primeşti ani grei de puşcărie.> Şi într-adevăr, mi-au dat 20 de ani muncă silnică.”
„Noi, tineretul, îngrijeam pe cele în vârstă”
„Pe urmă m-au dus la penitenciar la Oradea, acolo m-am îmbolnăvit de plămâni. Pe urmă m-au dus la spitalul Văcăreşti unde am stat trei ani, am fost bine îngrijită. Am dat peste un om extraordinar, doctor Popescu Nicolae, care s-a ocupat de toţi bolnavii foarte bine. A făcut memorii pe nu ştiu pe unde ca să obţină streptomicină şi noi, care am fost mai tinere, ne-a venit aprobarea, cei care au fost mai în vârstă nu le-a venit aprobat. Era o doamnă cu mine în celulă, avea 40 de ani, nu i-a admis să [primească streptomicină] şi a murit la spitalul Văcăreşti, lângă mine – a murit lângă mine! Când m-am trezit dimineaţă, era moartă. A venit miliţianca la geam [vizetă] şi a spus: <Pop, Hereasca-i moartă lângă tine!>, ca şi când ar fi spus: <Vezi că ţi-a murit găina aia>… […] Doamnă, ce scotea de la Spitalul Văcăreşti aproape zilnic! Morţi… şi-i ducea la mogă. Şi luau băieţi tineri, bolnavi de plămâni, alţii făceau criză de nervi şi… ferească Dumnezeu!
De la Jilava m-au dus în toamna lui ‘57 la Miercurea Ciuc unde am stat opt ani, de acolo m-au eliberat. Nu vă spun, în temniţa de la Miercurea Ciuc, frigul! Ăsta este un alt episod… puşcăria, care este destul de grea. Dar, totuşi, am stat în cameră cu doamne extraordinare, care… noi, tineretul, îngrijeam pe cele în vârstă. De exemplu, eu am îngrijit pe doamna Mihalache la Miercurea Ciuc, avea un TBC osos la genunchi. […] Noi, fetele mai tinere care eram bolnave, eram bolnave dar eram în refacere oarecum, în convalescenţă. Dar astelalte erau, săracele… curgea din ele puroiul, din genunchi, din mâini, din… şi le-ngrijeam. Pe urmă a venit decretul acela ca toţi incurabilii să fie eliberaţi.”
„ Când m-a văzut în cojocelul de Maramureş, i-a fost milă…”
„La Văcăreşti, trebuie să spun că era şi o sergentă de 40 de ani. Când m-a văzut, prima dată când am venit în Văcăreşti am fost primită de ea, era ea de serviciu şi le-a băgat pe toate deţinutele, le-a dat ceaiul acela, cafeaua aceea şi eu am rămas la urmă. Şi a scos din buzunerele ei – fără să ştie de mine cine sunt, cum sunt – două bucăţi de zahăr cubic şi le-a introdus în ceaşca cu cafea. Şi eu m-am uitat… când m-am uitat la ea mi-a dat lacrimile şi ea avea lacrimi!… Când m-a văzut în cojocelul ăla de Maramureş, i-a fost aşa de milă!
Când veneau medicii la noi… Era doctorul Moţiu care era un anticomunist extraordinar şi era un catolic mare, făcea Rozariul prin curte, când era el de gardă la spital. Nu erau toţi militari, nici Popescu, nici Moţiu – acuma-i în America Moţiu, sau în Elveţia, nu ştiu unde s-a dus – m-am întâlnit cu el după ce-am ieşit afară… Stăteau toţi şi se minunau [de noi]… Până şi miliţienii mai stăteau şi se uitau la noi, vă daţi seama cum arătam, [eram] tinere – cum arată un tânăr la 21 de ani!..
Şi de-acolo, pe urmă, ne-au dus la Miercurea Ciuc, am stat opt ani….”
[Interviu de Virginia Călin, 1997]
