România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
În toamna lui 1949 Micaela Ghiţescu se afla printre studenţii din anul I ai Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ca elevă, fusese o pasionată cititoare a Bibliotecii Institutului Francez (desfiinţat în 1948 de autorităţile comuniste) şi o ascultătoare fidelă a postului Radio Paris, înfiinţat de profesorul Marcel Fontaine, un mare iubitor al culturii româneşti. Mai mult, Micaela Ghiţescu luase legătura cu acesta, trimiţându-i scrisori prin Ambasada Franţei – nişte scrisori banale de elevă îndrăgostită de literatură. Epistolele aveau să fie capul de acuzare pentru „inculpata Ghiţescu Micaela, fiica lui Constantin şi a Elizei”… A fost arestată în octombrie 1952 şi inclusă într-un lot de 100 de persoane trimise într-un proces intentat de stăpânirea comunistă Ambasadei Franceze pentru „spionaj”. Micaela a fost atunci condamnată la patru ani de închisoare pentru „crimă de înaltă trădare” şi apoi „complicitate de delict de agitaţie publică”. După eliberare, avea să îşi reia studiile şi să devină unul dintre cei mai apreciaţi traducători din literatura portugheză, spaniolă, franceză.
„Pur şi simplu mă vedeam executată!”
„Procesul a fost în 20 noiembrie anul următor, ´53, deci a fost o anchetă de 13 luni pentru mine. […] Atuncea ne-am revăzut, cele câteva colege, în boxă. N-am avut avocat personal, adică familia n-a ştiut nimic, deci nici vorbă să-mi poată angaja un avocat! Ţin minte că a venit la mine un avocat, Preda, dar mi-am dat seama că atunci văzuse dosarul, cu câteva minute înainte de începerea procesului, pentru că noi am fost luaţi de la [închisoarea securităţii] Uranus şi duşi la Tribunalul Militar, deci n-am avut o discuţie decât câteva minute înainte şi mi-am dat seama că încurca şi nume şi nu ştia, probabil că a avut mai multe dosare. […] Am avut <onoarea> să fie preşedintele tribunalului chiar celebrul general Alexandru Petrescu, […] era cel care dădea, într-adevăr, pedepse foarte mari. […] Deci, la securitate am fost anunţată că sunt trimisă în judecată […] şi mi s-a spus: <Eşti trimisă în judecata Tribunalului Militar pentru crimă de înaltă trădare>… Pur şi simplu mă vedeam executată!
Deci, am fost iniţial aceste 13 luni la Uranus, la securitate, care au fost cele mai grele, mai ales la început. Adică, în timpul anchetei când eram chemată noapte de noapte şi nu aveai voie să te odihneşti, nici măcar nu aveai voie să te întinzi în timpul zilei. În timpul zilei trebuia să stăm pe marginea patului sau în picioare şi să nu ne sprijinim nici în cot, nici cu spatele, nici nimica. Absolut, pe marginea patului şi patul mai avea şi o bordură aşa, de fier, deci nu puteai sta, îţi atârnau picioarele, te dureau picioarele. […] Vizeta era deschisă tot timpul, adică era câte un planton care mergea la cinci celule, cinci celule înapoi şi deschidea vizeta de fiecare dată şi te putea surprinde şi imediat îţi bătea în uşă, nu te lăsa. Deci, asta a fost partea cea mai grea, că exact în momentul când se dădea stingerea – se dădea stingerea la 10 – atunci când în sfârşit te puteai culca, atunci te scotea la anchetă şi îţi dădea drumul cu câteva minute înainte de 5 când se suna deşteptarea.
Asta a fost partea cea mai grea. Şi, pentru mine, personal, a fost greu şi că n-am avut ochelarii. Sunt foarte mioapă şi îi port de când am intrat în clasa întâi primară […] şi eram şi mai vulnerabilă, pentru că nu vedeam când e deschisă vizeta. Nu, nu puteam să văd şi mi se dădeau ochelarii numai când eram scoasă la anchetă, mă rog, ca să semnez acolo. […] Pe urmă, spre sfârşit era altceva dificil: aveai impresia că nu se mai termină aceste 13 luni, să zicem ultimele cinci-şase luni când nu se mai întâmpla nimica şi nu ştiai ce urmează. Aveai impresia că eşti pur şi simplu uitat! Deci, nici asta nu era foarte uşor…”
„ O iarnă teribil de grea”
„Şi pe urmă, de la proces direct am fost la Jilava unde dintr-un punct de vedere a fost mai bine pentru că erau celule mari, cam 80 de persoane într-o celulă. Din punctul ăsta de vedere era mai bine, adică nu eram izolaţi. […] În schimb, erau condiţiile foarte proaste. În iarna aceea a fost o iarnă teribil de grea, cu zăpadă foarte multă, mi s-a spus că erau case acoperite cu zăpadă şi lumea circula cu schiurile. Deci, o iarnă cu totul deosebită şi Jilava, fiind sub pământ, eram practic îngropaţi acolo, sub zăpadă. Era foarte frig, era, într-o celulă, mă rog, un singur godin pentru care se dădeau nişte lemne verzi, de-abia se putea face focul sau când se făcea se umplea de fum şi geamurile nu se puteau deschide pentru că obloanele erau bătute în cuie, nu se puteau deschide.
Celebrele <tinete> care erau hârdaiele pentru necesităţile fiziologice, care erau într-un colţ al camerei, dar oricum acolo şi, în sfârşit… condiţiile materiale foarte dificile. […] Mergeam la baie, ne duceau la baie. Era o întreagă poveste, pentru că erau nişte duşuri şi… întotdeauna ni se spunea: <Repede, repede, repede!> Ne duceau acolo, curgea un pic apa, întâi rece gheaţă, pe urmă apa clocotită, în timpul ăsta trebuia să te speli şi <repede-repede>, nu ajungeai nici să te clăteşti, nici să te speli, nici nimica. […] O dată la două săptămâni eram duse la duş şi era totuşi ceva, adică aveam nevoie de asta deşi era un chin, un chin acest duş! […] Deci, asta cu Jilava…”
„Era totuşi altă atmosferă…”
„În vară, în vară am plecat spre Mislea. […] Am plecat cu un vagon special, vagoane speciale, nu mai ştiu, dar cred că au fost câteva vagoane pentru că s-a plecat… […] În orice caz, vagoanele erau cu geamurile vopsite, deci nişte vagoane pe care cred că lumea de pe peroane putea să-şi dea seama că sunt ceva mai speciale, nu erau vagoanele de călători. Iar aşa, cu o gaură pentru nevoile fiziologice. Am ajuns în gara Câmpina, acolo a fost un moment aşa, puţin de lumină, că am fost îmbarcate în nişte camioane, camioane deschise, deci am văzut, mă rog, şi lumea pe stradă şi era iunie…Ţin minte că erau castanii înfloriţi, Câmpina era frumoasă. În sfârşit…
Am ajuns la Mislea, Mislea care era deci penitenciarul de femei, circa 500 de femei cred că erau atunci acolo. Iarăşi, în dormitor… ştiu că am fost la un moment dat într-un dormitor foarte mare, de 100 de persoane, tot cu trei rânduri de paturi, dar era o oarecare libertate, adică eram în curte, mergeam, mergeam la ateliere, lucram, traversam curtea, vedeam tot aşa nişte castani care erau acolo. Mislea fusese o mânăstire şi biserica rămăsese încă în picioare însă era dezafectată, bineînţeles, transformată într-un depozit de vechituri. Dar era totuşi altă atmosferă, şi ne-am revăzut toţi.
Am lucrat, pedepsele mici puteau să lucreze, erau trei ateliere: unul de confecţii – se făceau, parcă, cămăşi bărbăteşti atuncea când am fost eu – altul era de covoare – ăsta era cel mai frumos şi chiar mi-a plăcut să lucrez la covoare, erau covoare şi olteneşti şi persane, adică tunse – şi al treilea, unde îţi făceai întâi ucenicia, era un atelier unde se aduceau resturi de tricouri de la fabrici de tricotaje sau aşa ceva, pe care trebuia să le destrămăm şi să facem noduri, adică să facem material pentru covoare din aceste resturi, pe urmă pe culori, se sortau şi se foloseau. Ăsta era mai dificil, puţin mai dificil pentru că era mult praf, se respira mult praf. La covoare îţi trebuia forţă fizică, dar mai mergea, era bine. La confecţii, nu ştiu, am fost doar la butoniere. La covor, unde am lucrat eu cel mai mult, era norma uşor măsurabilă, deci trebuia să facem într-o zi să zicem 20 centimetri, pe urmă dintr-o dată treceam la 22 centrimetri şi astea datorită unor persoane care – cum există peste tot – care încercau, mă rog, să intre în graţiile conducerii.
Tot în acea clădire separată şi în acel ţarc separat mai era o cameră de pedeapsă care era alăturată cu cele cu pedepse mari, cu <vieţaşele>. În sfârşit, ţin minte că am fost şase persoane care pur şi simplu am fost considerate instigatoare la grevă, dar nu era nici un fel de grevă, nici nu ne trecuse prin gând aşa ceva! Pur şi simplu, la un moment dat, când a venit o comisie, […] noi am zis: <Haideţi să le spunem să ne dea [săpun]…> – nu ni se dăduse săpun un timp, n-aveam săpun. Şi discutând chestia asta înainte de intrarea în atelier, deci am întârziat câteva minute intrarea în atelier. Ei au zis: <A, nu aţi vrut să intraţi în atelier! Instigare la grevă..> şi ne-au dus la camera <de secret mic> unde am stat o lună de zile, unde am spus totuşi că nu a fost aşa rău pentru că nu mai trebuia să lucrăm. Erau raţiile de mâncare mai mici, dar ce-mi aduc aminte e că aveam şoareci în cameră şi cum nu se stingea lumina niciodată – în închisoare nu se stinge lumina nici în anchetă, nici noaptea – îi vedeam. Pur şi simplu am văzut un şoarece urcându-se, aşa, pe patul meu…”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2002]
