România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Lucreţia Jurj şi soţul ei s-au alăturat grupului de rezistenţă anticomunistă condus de Teodor Şuşman, din Munţii Apuseni. Aproape şase ani au trăit în păduri, în colibe sau ascunşi prin şurele oamenilor din sate. Uneori, trupele de militari şi securişti îi găseau, dar ei reuşeau să scape. Aşa s-a întâmplat în 1952 când s-au salvat într-o peşteră sau în 1953 când, fiind înconjuraţi undeva pe valea Arieşului, între Beiuş şi Budureasa, au trecut prin apă până la brâu, evitând podurile care erau păzite. Ultima ciocnire cu trupele de securitate a fost în 1954, într-o casă din Sudrigiu, Bihor, unde Lucreţia a fost prinsă şi arestată, iar soţul ei împuşcat în cap. Fraţii Şuşman aveau să mai reziste încă patru ani în libertate, dar pentru Lucreţia Jurj avea să înceapă calvarul. Condamnată la muncă silnică pe viaţă, avea să fie eliberată în 1964, odată cu decretul de graţiere a deţinuţilor politici.
„[M-au condamnat] în ’55, la muncă silnică pe viaţă. Numai atâta am spus, că <Nu v-a fost ruşine să mă condamnaţi pe viaţă? Că n-am omorât pe nimeni!> Şi în sala tribunalului o zis preşedintele să spun ce dorinţă am. Zic: <N-am nici o dorinţă, puteţi să mă condamnaţi la moarte, dacă pe soţul meu l-aţi omorât!>, că ei o zis acolo că n-o murit soţul. <N-o murit, n-o murit…> şi pe urmă, când să apară la proces… m-o pregătit, că el nu va apare la proces, că nu s-o făcut bine şi cu el face alt proces. Şi am cam crezut. Pe urmă, când am văzut că, într-adevăr, nu apare la proces şi nu m-o confrunat cu el deloc la securitate, m-am gândit c-o murit şi, după ce m-o condamnat, am făcut greva foamei o săptămână ca să-mi spună: el e mort, e viu?… Şi nu mi-o spus, m-o dus să mă alimenteze cu furtunul. […]
Am trecut apoi prin toate închisorile. M-o dus şi aici, la Cluj, ca martor la Şuşman, la Gheorghe şi la părintele Eronim. [Să spun] dacă am văzut armă la el, că ei spun că am fost cu mâncare la ei. <Păi>, am spus, <eu nu m-am uitat după arme. Le-am dus de mâncare şi gata!>
Am fost prima dată la Oradea, în ’55, acolo m-o condamnat, la Oradea, dacă ne-o prins în judeţul Bihor. Şi după Revoluţia din Ungaria [din 1956] ne-o dus pe toţi politicii din Oradea, care pe unde, pe unii i-o dus la Mislea…
Când am fost la Miercurea Ciuc, acolo m-am îmbolnăvit… Dar de-aicea m-am îmbolnăvit, de la Cluj. Am stat într-o cameră mică, aveam o sobă ca un burlan, aşa, era cald în cameră şi noi ne-am băgat pe sub pat, ne-am culcat, că nu ne lăsa să dormim până la 10 seara. Şi-atunci am răcit şi am făcut un acces pulmonar. Şi m-am dus la Miercurea Ciuc şi acolo m-am îmbolnăvit tare şi-apăi, până i-am spus eu la medic că eu-s plină de apă… Şi-apoi am aşteptat până când o trimis la Bucureşti dacă-mi aprobă internarea. Că nu prea aproba internarea, numai chiar când erai pe ducă. Şi-atunci m-o dus la Văcăreşti. Dar, totuşi, nu m-am făcut bine. Atunci n-am avut încă TBC, numai după ce-am venit acasă.”
[Interviu de Virginia Călin, 1995]
