România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Tintelecan Eugenia a redactat şi răspândit manifestele cu scopul de a le găsi ţăranii de prin sate şi să-i îndemne să nu se înscrie în GAC [Gospodăriile Agricole Colective] şi să lupte contra regimului şi să lupte pentru răsturnarea lui. […] Tribunalul, cu unanimitate de voturi condamnă pe Tintelecan Eugenia […] la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de răspândire de publicaţiuni interzise. O obligă să plătească statului 200 de lei, cheltuieli de judecată. Pronunţată azi, la data de 23 iunie 1954, în şedinţă publică.
Eugenia Tintelecan (căsătorită mult mai târziu Vasile) era elevă atunci când a primit această condamnare. Totul a pornit – ca de atâtea alte ori în acea vreme – de la un abuz al stăpânirii comuniste care impusese în februarie 1954 conducerii Şcolii normale de fete din Gherla să o elimine pe Eugenia şi alte câteva colege, pe motiv că ar fi „fiice de chiabur”. În satul ei, Sânnicoară, judeţul Cluj, familia Tintelecan, cu şapte copii, trăise până atunci în pace, având în proprietate 3 hectare de pământ şi o moară. Suficient cât să „strice dosarul” Eugeniei. Dintr-o răzbunare copilărească, sperând că „îi va pedepsi” pe comuniştii care îi întrerupseseră abuziv studiile, Eugenia a scris pe câteva manifeste „Trăiască Regele!” şi „Jos Partidul Comunist!”, le-a lipit pe ziduri la gară, la cinema şi în pieţe. Câteva i-au mai rămas şi la gazda la care stătea şi au fost găsite la percheziţia făcută la arestare. Aceasta este povestea cutremurătoare a unei fete devenită „duşman al poporului” la 14 ani.
„Pierdusem şirul zilelor”
„Ne-au dus cu o maşină la Cluj, la securitate. […] Şi am intrat într-un beci, […] ne-a făcut o percheziţie şi ne-a pus pe cap ochelari la ochi. Ochelarii erau din metal, […] erau destul de mari şi depăşeau arcada, era imposibil să vezi ceva. […] Mi-au făcut un instructaj despre ce am voie şi ce nu am voie. N-aveam voie nimic şi să vreau ceva, n-aveam voie! Deci, mâinile la spate permanent, n-ai voie decât în şoaptă să vorbeşti, n-ai voie să cânţi dacă ţi-o veni să cânţi, n-ai voie să stai pe pat, n-ai voie să stai rezemat de perete şi când ai nevoie să ieşi la necesităţi, baţi uşor în uşă, foarte uşor, ca să nu se audă în altă parte decât gardianul care te păzea! Deocamdată astea au fost instrucţiunile pe care ni le-au spus acolo, în cămăruţa aia, după ce ne-au verificat hainele şi tot ce am avut asupra noastră. […] Am stat acolo… nu pot să spun exact cât, pentru că pierdusem şirul, dacă este noapte sau zi, nu ştiam asta. Am ţinut câtva timp [socoteala], dar mergând la anchetă nu ştiam cât stau şi ancheta fiind cu reflectorul în faţă nu îmi dădeam seama dacă este ziuă afară sau este noapte, nu ştiam de câte ori m-am culcat sau decâte ori m-am sculat, pierdusem şirul zilelor!
După câtva timp, anchetatorii… nu aveam ce să le ascund, nu, Doamne, niciodată n-aş putea să vin să spun că nu le-am spus, că nici nu-mi trecea prin gând să ştiu ceva şi să nu le spun. […] Mi-am dat seama târziu de tot de ce a stagnat ancheta: ei nu au crezut niciodată că în spatele nostru nu s-a ascuns cineva, că nu ne-a spus cineva ce să facem! […] Mai îmi spuneau <ticăloasă>,<chiaburoaică> sau, cumva… <suprasaturată> [îmbuibată], dar nu aşa, mă rog, nu-mi mai amintesc… vezi Doamne, am trăit în aşa îndestulare şi că am pierdut aceste privilegii pentru că am făcut ce am făcut, asta reieşea din discuţiile lor… Ei se schimbau, după voce îmi dădeam seama că nu este unul şi acelaşi [anchetator]”.
„Nu ştiu ce să le spun…”
„Odată, după ce m-a bătut foarte rău şi mi-a spus că – tot îl rugasem, că nu mai pot să stau singură, că mi-e frică, mi-e frică de întunericul ăla – mi-a zis: <Vezi, dacă ai fost cuminte şi mi-ai spus şi ai recunoscut, te mut într-o celulă unde sunt şi pereţii zugrăvţi!>… Când am intrat acolo, pe unul din paturi stătea o femeie, eu ziceam că era cam de vârsta mamei mele… Eu foarte mult am plâns şi venea şi mă bătea din cauza asta în celulă, pentru că nu rezistam să stau în picioare atâta timp, nu rezistam să nu mă rezem de perete şi să stau în poziţia asta, că din doi paşi făcuţi în stânga şi din doi paşi făcuţi în drepta terminai număratoarea. Mă dureau atât de rău picioarele şi simţeam că ameţesc şi încercam să mă aşez aşa, pe vine, şi intra peste mine şi mă bătea. Mă rugam şi cădeam în genunchi, <Scoală!>, îmi zicea când cădeam în genunchi, <scoală, nenorocito, că nu te odihneşti, nu ai voie, nu ai voie!> Asta era înfiorător… Deşteptarea era la ora 5, culcarea era la ora 10 seara… Deci, cu această femeie, când am văzut-o, am avut aşa, o tresărire. Şi ea, când m-a văzut, a venit la mine şi mi-a zis: <Vino la mama!> Atunci am început să plâng… […]
Nu după mult timp, au venit să-mi spună: <Să te pregăteşti, că mergi la anchetă.> N-aveam ce pregătire să fac, că pregătirea era să ies pe uşă. […] Începeau crampele în stomac, începeam să tremur, începea să-mi fie frică şi refugiul meu era această femeie. Mă agăţam de ea, şi tremuram toată şi plângeam în hohote: <Ce să fac, că nu ştiu ce să le mai spun, mă întreabă tot timpul unul şi acelaşi lucru şi eu nu ştiu ce să le spun!> Şi ea [zicea]: <Gândeşte-te bine, că totuşi poate mai este ceva ce nu ai spus! Gândeşte-te bine!> […] [După anchetă] am venit jos, n-am mai găsit-o pe femeia aia, a fost luată de acolo. Eu am plâns după ea, nu mi-am dat seama cine a fost, dar ea era una din gardiencele de acolo. Nu mi-am dat seama… cât de naivă am fost! După câtva timp, s-au mai găsit nişte manifeste la Cluj. Da, eu le-am dus, dar am uitat [de ele]! Le-am dus eu şi le-am împrăştiat la gară, dar, sincer, le-am uitat! N-au fost puţine, dar n-am fost numai noi, au mai descoperit un grup [cu manifeste] în Cluj şi din cauza grupului care s-a descoperit au vrut să ne confrunte iar scrisul, iar am luat-o de la început! […] Deci, după ce le-am împrăştiat în gară şi le-am împrăştiat în parc, a mai rămas un teanc. M-am dus şi le-am băgat în cutia de scrisori a oraşului. Iar a început ancheta şi mi-au spus: <Gata, nu mai avem nici o încredere, ai minţit, tot ce-ai spus, numai minciuni ai spus!> Şi iar m-au bătut…”
„Am încercat să mă apăr”
„… <Când ai venit şi mi-ai spus cât eşti de sinceră şi de cinstită, ţi-am promis că îţi aduc să te întâlneşti cu maică-ta! Ţi-am promis lucrul ăsta şi uite, nu mai calcă pe aici, nu mai are de ce să vină, că tu ne-ai minţit şi uite ce ai făcut!> Şi m-a bătut iar… A fost pentru prima dată când am văzut în mâna lui un obiect… Eu am încercat să mă apăr, să dau din mâini şi m-a tăiat! Dar erau reflectoare, el era pentru mine o umbră, o umbră în faţa mea. Însă, am văzut, nu-mi dau seama exact ce, a fost cuţit, nu a fost…
Şi m-a dus la infirmerie. Aveam un păr atât de mare că îmi ajungea la genunchi, două cozi. Şi şi-a înfăşurat, aşa, mâinile în părul meu şi m-a tras până la infirmerie unde m-a pansat. Nu mai ştiu dacă mi-a pus copci, nu mai ştiu, că durerea nu o mai simţeam de frica care exista în mine. Şi mi-a tăiat şi părul atunci şi l-am auzit spunând: <Du-o în celulă cu nebuna aia!> […] Era tot o celulă neagră, dar în celula asta exista un grătar unde se scurgea apa. Şi erau două paturi suprapuse, de metal, tot la fel, nu aveam decât nişte pături şi era o femeie care stătea, cu un păr despletit aşa, o femeie în vârstă. Şi cum am intrat în celulă, s-a năpustit asupra mea şi am început să ţip. Şi a intervenit, că nu era voie să faci gălăgie, m-a bătut, m-a băgat într-o cuşcă, aşa, că nici nu puteai să te aşezi jos, nu puteai decât să stai în picioare. <Stai aici până ţi-o veni rău, dacă nu ştii să taci din gură – şi ţi-am spus să păstrezi liniştea!> Şi plângeam, aşa… […]
În sfârşit, au venit şi m-au scos de acolo şi au început să mă dădăcească. Am intrat [înapoi în celulă] şi femeia aia nu s-a mai repezit asupra mea şi am auzit-o că plângea şi ea şi mi-a părut rău de ea. Stătea aşa, mai mult ghemuită şi plângea şi pe urmă în şoaptă mi-a spus: <Nu am vrut să-ţi fac rău, eu sunt aici cu cinci copii şi cu soţul meu…> Şi mi-a povestit că ea este acolo, că ea a fost servitoare la fraţii Şuşman care erau partizani, stăteau în munţi. […] Ea se ducea şi le mai ducea mâncare şi veneau şi dormeau în fân la ea, în grajd, şi au venit într-o noapte şi i-a găsit acolo şi i-a arestat şi pe ei şi pe copii şi ea era însărcinată. Şi a fost foarte rău bătută. Atunci am văzut şi eu cum se naşte un copil, acolo, pe grătarul ăla. Dar copilul… nici nu mi-am dat seama, de întunericul care era, decât că era o masă de carne. Şi am început să ţip, îmi era frică. Eu am crezut că ea moare, nu am ştiut ce este, am crezut că sunt intestinele şi că a bătut-o şi au căzut intestinele din ea.
Când m-au adus înapoi, nu am găsit-o în celulă. A venit după câtva timp, au adus-o, o târau de păr. Îmi arăta porţiuni din cap de unde nu mai avea păr, că numai aşa o trăgeau şi ce reţin de la această femeie, îmi spunea: <Dragă, tu ştii, tu eşti învăţată, tu ştii să scrii. Te rog să scrii despre suferinţa mea de aici şi a copiilor mei. Sunt aici copiii mei şi bărbatul meu!> Auzeam uneori ţipăt de copii, dar nu-mi dădeam seama de unde vine. Şi ea atunci ţipa şi striga că sunt copiii ei. O scoteau din celulă şi o băteau… Cât timp am stat acolo, nu pot să-mi dau seama. Fireşte că în situaţii din astea ţi se pare foarte mult!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
