Joi, 1 aprilie, se împlinesc 100 de ani de la înfiinţarea Operei Naţionale din Bucureşti, ca instituţie finanţată de la buget.
Primele menţiuni despre spectacole de operă pe teritoriul Principatelor Române datează încă din anul 1772, când Livio Cinti şi „operiştii” lui treceau prin Bucureşti, în turneu.
La începutul secolului al XIX-lea, puternica mişcare a intelectualilor care doreau constituirea unei culturi naţionale a determinat constituirea Societăţii Filarmonice din Bucureşti, în 1833, cu secţii de actorie, literatură şi muzică, cât şi cu clase de canto şi balet.
În anul 1836, concertul de sfârşit de an, susţinut de elevii Şcolii de Muzică şi Declamaţie, cu opera „Semiramide” de Rossini, atragea atenţia nu doar asupra frumuseţii muzicii de operă ci şi a unor tinere talente precum Eufrosina Vlasto, care avea să facă o carieră internaţională.
Începuturile artei lirice din Bucureşti se situează în anul 1843, atunci când era înfiinţat primul teatru italian, cu opera ”Norma” de Vincenzo Bellini.
Numărul muzicienilor a crescut considerabil după fondarea Academiei de Muzică din Bucureşti, în anul 1864, ai carei absolventi erau capabili să interpreteze mai mult decât coruri şi mici roluri în spectacolele de operă susţinute de companii italiene, franceze sau germane aflate în turneu în Principatele Române.
În anii care au urmat, teatrului italian i s-au adăugat trupe lirice româneşti, cum au fost cele conduse de N. Luchian, Costache Caragiale sau Matei Millo.
În cea de a două jumătate a secolului al XIX-lea mulţi alţi interpreţi români şi-au câştigat celebritatea pe renumite scene ale lumii.
Era perioada în care erau lansate primele voci româneşti din arta lirică, devenite, în timp, personalităţi remarcabile, recunoscute internaţional, ale acestei arte- soprana Elena Teodorini, tenorul Grigore Gabrielescu, bas-baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth, soprana Hariclea Hartulary – cea pe care Saint-Saens a denumit-o Darclée.
În perioada care a urmat anului 1870, s-a remarcat contribuţia unei personalităţi excepţionale în arta lirică bucureşteană, pedagogul şi dirijorul George Stephanescu.
Titulatura de „Opera Română” a fost folosită cu mult timp înainte să existe o instituţie de stat cu această denumire sau o clădire dedicată anume teatrului liric din capitală, mai exact din 1885.
La 8 mai 1885, era lansată trupa lirică bucureşteană, cu opera ”Linda di Chamounix” de Gaetano Donizetti, cântată în româneşte.
În repertoriul trupei se aflau creaţii ale unor compozitori precum Gioacchino Rossini, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Giuseppe Verdi, Charles Gounod, Giacomo Puccini, Richard Wagner.
Începutul secolului al XX-lea, regăsea, în Bucureşti, o activitate culturală bogată în domeniul operei.
La 4 septembrie 1919, era înfiinţată, la Bucureşti, Societatea „Opera, artiştii asociaţi”, iar la 22 septembrie, în acelaşi an, a luat numele de Societatea lirică română „Opera”, nucleul Operei Române de mai târziu. Poetul Octavian Goga s-a aflat apoi în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (01.12.1919 – 16.12.1919) în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (1.12.1919 – 13.03.1920) şi, mai apoi, în fruntea Ministerului Cultelor şi Artelor ( (13.06.1920 – 16.12.1921), în Guvernul Alexandru Averescu (13.03.1920 – 16.12.1921). Goga s-a implicat în soluţionarea problemelor de definitivare a statutului Operei, care fiinţa provizoriu sub forma Societăţii Lirice Române ”Opera”, condusă, în madatul său, de Ion Nonna Otescu, şi aflată sub patronajul Reginei Maria.
La 17 martie 1920, avea loc debutul societăţii, în localul Teatrului Naţional de atunci, cu spectacolul „Aida” de Verdi.
Instituționalizarea – și, deci înființarea – Operei Române ca instituție finanțată de la buget s-a realizat în anul 1921, la 1 aprilie. Un mare merit în acest sens l-a avut ministrul Artelor și Cultelor de atunci, poetul Octavian Goga, el însuși soțul unei soprane celebre în epocă, Veturia Goga, supranumită „Privighetoarea Ardealului”.
Aşadar, în anul 1921, Societatea „Opera” a primit fondurile necesare pentru a se încadra în criteriille de instituţionalizare a unui teatru muzical naţional, devenind Opera Română. Societatea Opera devenea Opera de Stat, primind o subvenție de 3.100.000 lei, iar director a fost numit Scarlat Cocărăscu, binecunoscut cronicar muzical, dar și absolvent al Academiei Comerciale, statut care întrunea cele două aspecte necesare unui bun conducător al noii instituții muzicale. De altfel, chiar în acel an, el a și conceput Legea de organizare și funcționare a Operelor de Stat.
La 8 decembrie 1921, avea loc spectacolul inaugural, premiera operei „Lohengrin” de Richard Wagner, montat de regizorul Adalbert Markowski, iar la pupitrul dirijoral s-a aflat chiar marele muzician George Enescu. Soliști au fost Romulus Vrăbiescu (Lohengrin), Gheorghe Folescu (Regele), Grigore Teodorescu (Telramund), Grigore Magiari (Heraldul), Elena Ivory (Elsa) și Elena Roman (Ortrude).
Era perioada în care şcoala românească de canto a dezvăluit valori remarcabile, precum Traian Grozăvescu, Florica Cristoforeanu, Maria Cebotari, Viorica Ursuleac, Dimitrie Onofrei, Stella Roman, Petre Munteanu, dirijori de renume precum Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Cornel Trăilescu, Mihai Brediceanu, Carol Litvin, dar şi regizori de excepţie precum Panait Cotescu, Jean Rânzescu, George Teodorescu, Hero Lupescu.
În vara anului 1922, Anton Romanovski, prim-balerin și maestru de balet ȋn teatre de operă și balet din Polonia şi Rusia, are un prim contact cu Bucureștiul, cȃnd a dansat în mai multe fragmente de balet în cadrul unui spectacol al companiei „Zâmbetul’’ de la Teatrul Eforie.
În anul 1924, la trei ani de la înfiinţarea Operei Române, Anton Romanovski s-a stabilit în România, la invitația directorului Operei, dirijorul George Georgescu, ȋmpreunǎ cu Eleonora Dobiezka, partenera sa polonezǎ, care va deveni prim-solistǎ a tinerei companii de balet pe care o creeazǎ, prima de acest fel din ţara noastră. Astfel, anul 1925, constituie anul certificatului oficial de naștere al baletului profesionist romȃnesc.
Primele spectacole de balet pe care le-a pus în scenă erau puternic influenţate de stilul marelui coregraf Mihail Fokin.
Prima maestră de balet a companiei bucureştene a fost Floria Capsali, a cărei activitate a început în 1938. Ea are meritul de a fi reorganizat trupa de balet şi de a fi promovat tinerii interpreţi în rolurile principale.
Printre soliștii balerini ai Operei din București care s-au remarcat ȋn perioada interbelicǎ se numǎrau Mia și Carol Apostolescu, Marioara Holban, Josefina Sternfeld, Elena Penescu-Liciu, Tamara Capp, Iosefina Krannich, Marie Jeanne Livezeanu, Nuți Dona, Roman Morawski, Simion Siomin, Eleonora Dobiezka, Eugen Dobiezki, Eugen Coziarski, Vera Karally, Maria Georgescu-Cholet – viitoarea soție a lui Anton Romanovski –, Béla Balogh și Nicolae Iacobescu, care îi va deveni peste ani, lui Romanovski, cel mai apropiat colaborator și asistentul preferat.
După bombardarea clădirii Teatrului Naţional, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în august 1944, s-a pus problema construirii unui spaţiu destinat doar operei, astfel că, actualul imobil situat între Calea Plevnei şi Biserica Sfântul Elefterie a fost ridicat în plină epocă sovietică, când unul dintre evenimentele foarte importante pentru imaginea comunistă, Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, urma să fie găzduit de România.
Noua clădire, sub denumirea Teatrul de Operă şi Balet, a fost construită într-un ritm alert, după concepţia arhitecţilor Octav Doicescu şi Paraschiva Iubu şi a fost parţial terminată în anul 1953.
Muncitorii care participaseră la ridicarea clădirii, în frunte cu Gheorghiu Dej şi alţi lideri comunişti, au participat la primul spectacol oficial, la care, însă, oamenii de rând nu au avut însă acces. Cu acest prilej, Petru Groza a înmânat ordine şi medalii membrilor echipei de constructori.
Era momentul în care, în sfârşit, compania de operă şi balet avea un spaţiu destinat special activităţilor sale.
Abia în 1954, pe 9 ianuarie, avea loc inaugurarea oficială, cu public, cu premiera spectacolului ”Dama de pică” de Piotr Ilici Ceaikovski, care l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Egizio Massini, iar regizor a fost Vladimir G. Ciukov, scenografi Walter Siegfried şi Cella Voinescu, maestru de cor Gheorghe Kulibin şi coregraf Anton Romanovski.
La 10 ianuarie, a doua zi, balerinii Operei prezentau şi ei primul lor spectacol în noul sediu, ”Coppélia” de Léo Delibes, în coregrafia lui Anton Romanovski şi Oleg Danovski.
Aflată sub directoratul celebrului dirijor Constantin Silvestri, trupa lirică bucureşteană era alcătuită din 73 de solişti de operă angajaţi, corpul de balet având 96 de dansatori, corul 96 de artişti lirici, iar orchestra 99 de artişti instrumentişti.
Clădirea Operei, aflată acum pe lista monumentelor istorice din Capitală şi devenită în timp un adevărat simbol al culturii şi artelor, avea o capacitate de 952 locuri.
Faţada clădirii are un portic cu trei arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze şi trei uşi de acces, care permit intrarea în holul fastuos, înălţat pe două niveluri.
Sala de spectacole are formă de potcoavă, iar scena are 24 m lăţime, 20 m adâncime şi 30 m înălţime. La ultimul etaj al clădirii se află Muzeul Operei.
În parcul din faţa clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea. Tot în faţa clădirii, dar privind spre intrare, se afla bustul compozitorului Gheorghe Stephanescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române.
Pe faţada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau iniţial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfăţişează o scenă de operă (sculptori Zoe Baicoianu şi Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se află un candelabru cu 100 de braţe de cristal aurit.
După inaugurarea clădirii operei, au urmat ani de desăvârşire artistică, repertoriul incluzând şi creaţii româneşti de valoare, iar interpreţii români au devenit cunoscuţi şi peste hotare, mulţi dintre ei fiind deţinătorii unor importante premii la concursurile internaţionale de canto de la Toulouse, Geneva, Montreal, Sofia, Rio de Janeiro, Moscova, Leipzig, Munchen, Salzburg, Barcelona.
Cele aproape o mie de locuri făceau faţă cu greu solicitărilor publicului, se realizau înregistrări pentru Radiodifuziune şi Electrecord, iar colectivul era invitat să participe la evenimentele culturale naţionale. Artiştii erau cunoscuţi, publicul îi iubea, îi aprecia, iar autorităţile comuniste îi recompensau cu titlul de Artist Emerit sau Artist al Poporului.
În anul 1958, În cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional ”George Enescu”, artiştii Operei au pus în scenă capodopera enesciană ”Oedipe”, apreciată unanim de către spectatori şi critica de specialitate.
Instituţia a dat lumii unele dintre cele mai importante personalităţi ale artei lirice, precum Elena Cernei, Magda Ianculescu, Ion Buzea, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaş, Octav Enigărescu, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Marina Krilovici, Iolanda Mărculescu, Victoria Bezetti, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Teodora Lucaciu, David Ohanesian, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Lella Cincu, Ion Piso, Ladislau Konya, Maria Slătinaru Nistor, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Eduard Tumagian, Constantin Gabor, Vasile Martinoiu, Silvia Voinea.
În galeria marilor stele ale baletului au fost incluse personalităţi precum Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Sergiu Stefanschi, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian, Marinel Ştefănescu, Ioan Tugearu.
De asemenea, de-a lungul anilor, personalităţi consacrate ale scenei internaţionale au interpretat spectacole de neuitat pe scena Operei: Vladimir Vasiliev, Ekaterina Maximmova, Mihail Barîsnikov, Maina Gielgud, Elisabeth Platel, Jean Guizerix, Willfried Piollet, Margot Fonteyn, Birgit Culberg, Mats Ek, Andrian Fadeev, Anton Bogov, Giuseppe Picone, Alina Cojocaru, Johan Kobborg.
Tot aici au fost aplaudate reprezentaţii de balet ale unor trupe renumite precum Teatrul din Kirov, Teatrului Balşoi din Moscova, Royal English Ballet din Londra, Baletul Cubanez din Havana, Hamburg Ballet, Miami Atlanta Ballet din SUA, Culberg Ballet din Suedia, Opera din Atena, Komische Oper din Berlin, dar şi companiile de dans contemporan conduse de Gigi Căciuleanu, Karine Saporta, Joseph Nadj şi Nederlands Dans Theatre.
După Revoluţia din 1989, la Operă au fost montate multe titluri noi, iar echipa de interpreţi a fost completată cu voci tinere, remarcându-se Felicia Filip, Mariana Colpoş, Roxana Briban, Sorina Munteanu, Ecaterina Tuţu, Oana Andra, Ionel Voineag, Sever Barnea, Iulia Isaev, Marius Brenciu, Robert Nagy, Mihaela Stanciu, Ştefan Ignat, Iordache Basalic, precum şi interpreţi a căror carieră se desfăşoară peste hotare – Ruxandra Donose, Elena Mosuc, Adina Niţescu, Ruxandra Urdăreanu, Alexandru Agache.
Repertoriul companiei de balet, aflată sub conducerea artistică a lui Ioan Tugearu, apoi a Ilenei Iliescu, a lui Mihai Babuşka, Gheorghe Iancu, a Simonei Şomăcescu, a cuprins titluri remarcabile precum ”Romeo şi Julieta” de Serghei Prokofiev, ”Cocoşatul de la Notre Dame” (colaj muzical), ”Anna Karenina” de P. I. Ceaikovski, în coregrafia lui Ioan Tugearu, ”Frumoasa din pădurea adormită” de P. I. Ceaikovski, ”Carmina Burana” de Carl Orff, ”Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski şi ”Femei” (colaj muzical) în coregrafia lui Gheorghe Iancu.
