O ştiţi pe aia că Creangă, Caragiale şi Márquez scriau o carte împreună? Dacă nu, atunci trebuie neapărat să citiţi volumul recent apărut al Sabinei Ivaşcu: Cronica de la Salcâmu Mic. (Sabina Ivaşcu: Cronica de la Salcâmu Mic – Editura Maiko, Bucureşti 2021)
Filozofic vorbind, este o carte despre ciocnirea culturilor, despre digitalizarea mulsului vacii, telenovelizarea Mioriţei, sau muzica lui Pascal Bentoiu remixată de Delia Matache, dar nu este nicidecum o carte filozofică. Istoric vorbind am putea spune că este un puzzle al evenimentelor istorice, pe care dacă-l asamblăm corect, atunci obținem imaginea orwelliană a ultimilor 80 de ani ai României, dar Cronica de la Salcâmu Mic nu este nici o carte de istorie. Sociologic vorbind am putea descoperi transformarea comunităţilor tradiţionale sub presiunea industrializării sau traiul în satul postmodern, unde lama curăţătorului de noroi se împacă bine cu androidul lu’ Rafailă Cloambă, dar – aşa cum aţi ghicit probabil – cartea Sabinei Ivaşcu nu este nici o lucrare sociologică.
Atunci ce este?
Înainte de toate este literatură şi încă de cea mai bună calitate. Stilul autoarei este fluid şi captivant. Şi ea are un chef de povestit teribil. Acţiunea este condusă cu mâini sigure, trecerea de la scenele realiste la cele fictive (şi înapoi) se fac lin şi natural. Cititorul nu se plictiseşte niciun moment. Şi cu toate acestea textul este concis, coerent, ferit de incursiuni inutile. Primim totul, dar ca de la Agenţia de ştiri RADOR: concentrat, echilibrat, scurt şi univoc. Cu o disciplină de fier Sabina Ivaşcu taie tot ce este în plus, de parcă ar vrea să sugereze că ştie foarte bine că lungile seri de iarnă de odinioară la gura sobei au devenit scurte, pentru că androidul – această morişcă de ştiri – scoate rafale de „breching niuzuri” neîncetat, de aceea nu putem zăbovi mult timp lângă o poveste, oricât de interesantă ar fi ea.
Deşi ar merita. Am putea observa acurateţea autoarei, documentarea organizată. Ochiului ei de graficiană şi pictoriţă nu-i scapă niciun amănunt, nicio vorbă cu subînţeles sau vreo remarcă mai şugubeaţă. Sabina Ivaşcu este o scriitoare realistă (chiar suprarealistă când descrie conversaţia raţională dintre ciobănescul Zeica şi vaca Suzi). Ea nu idilizează, nu cosmetizează viaţa la ţară. Personajele ei sunt cât se poate de realiste poveştile sunt departe de un romantism ieftin. Sabina Ivaşcu este artist plastic şi se fereşte de kitsch chiar şi în literatură, ca dracu de tămâie. Se simte pe tot parcursul lecturii că autoarea cunoaşte foarte bine lumea satului contemporan. Cunoaşterea ei este profundă, poveştile ei sunt adevărate, sau ar putea fi adevărate (se non e vero, e ben trovato). Inclusiv limbajul este foarte autentic, tocmai pentru că nu este doar arhaic, ci poartă amprenta „urbanizării” („Da ce o determinat la mine chestia asta?”). Regionalismele, prescurtările, imaginile verbale, bogăţia de nuanţe sunt adevărate delicii pentru cititori.
Poveştile Sabinei Ivaşcu ar putea să fie triste, pentru că apare în ele lipsa de perspectivă a satului românesc (depopularea, şomajul, lipsa competitivităţii etc.). Spun, ar putea să fie, dar totuşi nu sunt. Gravitatea fenomenului este atenuată de blândeţea şi umorul (câteodată ironia bine temperată) a autoarei. Şi mai este ceva, care animă această carte, şi care se poate constata pe fiecare pagină a sa: Sabina Ivaşcu iubeşte satul contemporan cu bunele şi relele acestuia. Iubeşte oamenii de acolo, natura, animalele şi – cel puţin aşa cred eu – a vrut să imortalizeze, pentru posteritate, nu doar în vorbe, ci şi prin ilustraţiile foarte inspirate, care apar pe paginile cărţii.
Pe parcursul acestei recenzii a cronicii de la Salcâmu Mic, am evitat să nominalizez genul literar al cărţii, pentru că nu îmi este clar. Ar putea să fie un roman, dar capitolele stau în picioare şi ca nuvele de sine stătătoare. Structura cărţii este flexibilă, dar memoria cititorului nu este încărcată cu multe nume de personaje şi evenimente tumultuoase. Nici nu ar avea cum. Au rămas din ce în ce mai puţini oameni în sate…
Sabina Ivaşcu este graficiană, pictoriţă şi poetă. S-a născut la Cluj în 1949. Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici, doctor în arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, unde a lucrat ca asistent, lector şi conferenţiar. Din 1969 participă cu lucrări de grafică, arta decorativă, pictură la expoziţii din ţară şi din străinătate. A publicat în revistele Amfiteatru, Ramuri, Luceafărul, Asimetria, Agora on line ş.a.
Székely Ervin, RADOR
