În 1952 doctorul în medicină, biologul român George Emil Palade, împreună cu soţia sa Irina Malaxa, primeşte cetăţenia americană · este angajat la Universitatea Rockefeller din New York · în anii următori face cercetări care evidenţiază mecanismele prin care celulele produc proteine · studiază şi pune în evidenţă corpusculii care îi vor purta numele, particule cu conţinut de ARN la nivelul cărora are loc biosinteza proteinelor · în 1974 G.E. Palade primeşte premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.
Formarea profesorului George Emil Palade ca medic şi om de ştiinţă a început în perioada interbelică la Iaşi (studiile liceale) şi a continuat la Bucureşti (studiile universitare şi doctorale). Facultatea de Medicină a absolvit-o în 1940, iar în anii celui de Al Doilea Război Mondial a lucrat în Corpul Medical al Armatei Române. Deşi era atras mai mult de cercetare, doctorul Palade cunoştea bine practica medicală încă din vremea studenţiei când făcea practică de medicină internă. Într-un interviu acordat cu mulţi ani în urmă pentru Arhiva de istorie orală, profesorul Palade îşi amintea cum l-a salvat pe scriitorul Tudor Arghezi în 1939 de dependenţa de morfină.
„Aţi pomenit de Tudor Arghezi pe care l-aţi şi îngrijit, se pare la recomandarea doctorului Lupu. Ce ne puteţi spune despre acest caz?
Nu a fost la recomandarea doctorului Lupu, ci la recomandarea doctorului Teodor Burghele, căruia lui îi spuneam Dorel. Dorel Burghele îl operase pe Arghezi pentru nişte polipi de veziculi urinari. Operaţia a fost complicată cu o infecţie şi infecţia a dus la complicaţii, dintre care cea mai serioasă a fost o radiculită. Adică o inflamaţie cronică a nervilor în şira spinării care l-a pus pe Arghezi într-o situaţie foarte-foarte gravă, în special din pricina durerii intolerabile pe care o dădea radiculita asta. La vremea aceea Burghele, care mă adusese pe mine să văd ce se întâmplă, n-a mai participat la echipa de îngrijire. Şi au fost o serie întreagă de medici care au venit pentru consult, să-l vadă, să încerce – unul dintre ei, Bagdasar, altul Danielopol…
Ceea ce s-a întâmplat la vremea aceea: Arghezi a început să facă uz masiv de morfină şi, din pricina cantităţii toxice a morfinei, situaţia lui fizică era în continuă deteriorare. Unii dintre doctorii lui ajunseseră la concluzia că-i un caz pierdut. Şi am găsit o aliată puternică, hotărâtă şi eficace în Paraschiva, nevasta lui, cu care, în sfârşit, l-am <înţărcat> de morfină, încetul cu încetul. Şi s-a restabilit, s-a restabilit foarte bine.
Lucrurile s-au complicat la vremea aceea din pricină că, în afară de faptul că eu eram medic curant, eram şi legătura lui cu Malaxa. Şi Malaxa, la vremea aceea, îl ajuta financiar pentru că boala era costisitoare. Şi, la un moment dat, au început neînţelegeri şi oarecare fricţiuni. Malaxa considera că a dat destul, Arghezi socotea că n-a primit destul şi eu eram între ei. Şi au mai fost o serie întreagă de istorii şi de complicaţii… Şi, până la sfârşit, după ce am terminat rolul meu de medic şi nu l-am mai văzut pa Arghezi, la o bucată de vreme după aceea, boala lui a devenit subiectul unei piese de teatru care se chema Seringa şi în care toţi doctorii care l-au îngrijit au ieşit prost. […]
Domnule profesor, în 1941, la rebeliunea legionară, la spital au fost tulburări? Aţi asistat la aducerea răniţilor?
Eu eram într-un serviciu de medicină internă, iar pe de altă parte eram la Facultatea de Medicină. Nu eram într-un serviciu de chirurgie, de urgenţă, unde îmi închipui că s-au adus răniţii sau victimele luptelor dintre armată şi legionari. Îmi închipui că majoritatea celor răniţi au fost luaţi la Spitalul Militar. N-am avut experienţă directă cu victimele, cu răniţii luptelor dintre legionari şi armată.
În timpul războiului aţi fost concentrat…
Da, am fost concentrat de la începutul războiului. Şi am fost medic militar al unui regiment de artilerie antiaeriană, Regimentul 9, care la început a fost detaşat la Buzău şi după aceea a fost detaşat la Ploieşti. Şi de acolo am fost transferat la Ministerul de Război, la un dipensar al Ministerului de Război. Şi asta s-a întâmplat la vremea la care au început bombardamentele Bucureştiului, efectuate de aviaţia americană şi de aviaţia engleză. N-am ieşit din ţară cu unitatea mea, unitatea mea a fost desemnată pentru apărarea, pe de-o parte, a unor aeroporturi în regiunea Buzău şi după aceea a instalaţiilor de distilaţie petrolieră din Ploieşti…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
