În condiţiile de front, lupta cu păduchii şi alţi paraziţi este esenţială · la Spitalele de Campanie (S.C.) răniţii sunt înregistraţi, triaţi şi trecuţi prin Serviciul de deparazitare · spălarea se face cu duşuri portabile, înainte de orice internare · unele S.C. au un Serviciu de igienă şi profilaxie care face şi examenul bacteriologic al apei de băut, face imunizări, transfuzii de sânge.
Medic militar, doctor în chirurgie din 1942, Nicolae Micu a fost elevul unui mare specialist, dr. Iacob Iacobovici (1879-1959) – unul dintre fondatorii Facultăţii de Medicină din Cluj – pe care îl numeşte „maestrul meu de la care am prins secretele chirurgiei de urgenţă”, la Serviciul igienă şi profilaxie, pe front, în 1941.
„Pe noi, tinerii de atuncea, indiferent de profesia noastră, de la cel mai simplu ţăran sau muncitor din fabrică până la cel mai înaintat intelectual [ne mobiliza dorinţa redobândirii pământului românesc]… şi am avut în formaţiunea noastră de luptă, atuncea, în ’41, iunie, profesori universitari de la Facultatea de Medicină din Cluj, care, alăturea de mine şi de ceilalţi militari luptători, au luat arma în mână şi au mers să recapete libertatea provinciilor româneşti răpite în mod samavolnic prin actul sovietelor de atuncea, de la 28 iunie 1940. [….]
Am ajuns, în scurt vă spun, la Bălţi, în Basarabia, împreună cu Serviciul 3 de Higienă şi profilaxie, serviciu de campanie, formaţiune de luptă, între ale cărui preocupări intra mai ales lupta împotriva epidemiilor. Şi, să mă explic un pic, nu e de prisos: tifosul exantematic de care ne temeam şi acuma [putea face ravagii]… pentru că, e bine de ştiut, Primul Război Mondial făcuse în armata noastră victime mai numeroase prin virusul tifosului exantematic […] decât făcuseră armele de foc! […]
În 1941, agentul vector al bolii [de tifos] fiind păduchele de corp şi de cap […] era combătut prin nişte etuve, nişte cuptoare propriu-zis, nişte cuptoare de tablă – <tip Vasilescu>, după autorul care le făcuse – care aveau capacitatea unui şifonier mare cu nişte agăţători, cu nişte umeraşe în care se agăţau hainele celor care urmau să fie deparazitaţi. Iar în partea de jos a acestui cuptor se afla un fel de vatră, să zicem, unde se făcea foc, iar temperatura interioară era controlată de un termometru cu o scală pâna la 110˚ C. Trebuie să ştiţi că deîndată ce temperatura începea să crească peste 60˚ se auzeau nişte mici troznituri – erau tocmai zgomotele produse de aceste fiinţe [păduchii] care ne-au creat atâtea neplăceri şi care se despărţeau de lumea vie. […] Trebuia să fim atenţi să nu trecem de 102-103˚, ca să nu compromitem calitatea fibrei îmbrăcăminţii. Ei, trebuie să mărturisesc că se mai întâmpla uneori [să stricăm hainele], din neatenţie, ştiu eu, uneori din defectarea termomentrelor, pentru că erau destul de fragile. Noi le transportam ancorându-le cu nişte dispozitive simple la un autocamion pe care îl aveam pentru deplasarea laboratoarelor.
Trebuie să vă mărturisesc că starea de igienă individuală a populaţiei [din Basarabia] era destul de deficitară. N-aş vrea să spun că s-a datorat numai celor 10 luni de ocupaţie sovietică – întrucât populaţiei nu i s-a pus la dispoziţie nici cantitatea de săpun suficientă, nici cantitatea de lenjerie pe care s-o schimbe – […] dar că ne izbeam şi de o concepţie, ca să zic aşa populară, care considera că <nu există trup viu fără paduchi>. Îmi amintesc că unul dintre cei care trebuiau să deparaziteze, aşa, cu o sinceritate puerilă, mi-a spus: <Domnule doctor, dar dumneavoastră n-aveţi păduchi?> Adică lor nu le venea să creadă că pot să existe oameni şi fără paduchi! Ba, în completare, spuneau că păduchii pleacă de pe un om numai în momentul în care el moare. Dar, în fine… vedeţi, că am avut greutăţi nu numai cu păduchele în sine, dar mai ales cu gândirea aceasta care era înrădăcinată.
Despre laboratoarele mobile ce puteţi să ne spuneţi?
Despre laboratoare aş putea să vă spun că ele erau profilate… unul pe bacteriologie, care testa în special febra tifoidă şi tifosul exantematic, examene serologice – şi aicea vreau să subliniez personalitatea profesorului doctor Grigore Benetato, pentru meritele deosebite, deşi nu dânsul era comandantul formaţiei noastre de luptă, era numai ajutor, însă competenţa dânsului şi experienţa în materie de boli infecţioase şi de serologie a făcut ca succesele activităţii noastre să fie cel puţin mulţumitoare.
Al doilea laborator era consemnat în organigramă ca laborator de toxicologie. Să fiu mai explicit, care era misiunea lui: trebuie să vă împărtăşesc ideea care circula atuncea, că sovieticii în retragere vor infecta şi vor intoxica sursele de apă. Şi vă închipuiţi dumneavoastră ce dezastru s-ar fi întâmplat pentru trupele noastre dacă nu verificam fântânile, că ele erau sursele de apă cele mai sigure, că apele curgătoare nu puteau să fie toxicizate în aşa hal ca să producă accidente şi intoxicaţie în masa. Însă fântânile ar fi putut. Zvonul a fost lansat tot de KGB-ul [NKVD-ul] lor, numai cu intenţia de a speria trupele noastre. […] [Laboratoarele erau] mobile şi ne deplasam destul de uşor pentru că echipele acestea volante care trebuiau să urmărească linia frontului îndeaproape aveau la dispoziţie nişte camioane destul de noi, destul de bine amenajate, cu stative, cu totul. Şi operaţia aceasta de mutare a laboratoarelor dintr-un punct în altul [se făcea des], şi mai ales în perioada aceea, [când frontul] era destul de mobil, nu era un front stabilizat. Inamicul se retrăgea după o rezistenţă făcută aproape de Prut, la Ţiganca şi încă altele, Iepureni şi alte localităţi”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
