Postul de Prim Ajutor, Ambulanţa şi Spitalul de Campanie sunt unităţi sanitare mobile, ce se deplasează odată cu linia frontului, fiind staţii de triaj spre zona interioară · în Spitalul de Campanie sunt trataţi răniţii de la mai multe divizii sau de la nivelul unui corp de armată · pentru plăgile mici se practică anestezia locală cu novocaină 1%, iar în plăgile mari se dau narcoze cu cloroform sau kelen · când numărul răniţilor devine considerabil, medicii sunt siliţi să facă şi excizii fără anestezie.
Ella Făgărăşanu, soţia profesorului chirurg Ion Făgărăşanu (1900-1987), era în timpul războiului asistentă medicală. În 1942 ea se afla pe frotnul estic, la Spitalul 1 de campanie Crucea Roşie din Stalino (azi Doneţk), în Estul Ucrainei. Amintirile sale, înregistrate pe bandă de magnetofon acum aproape un sfert de veac, oferă detalii interesante despre sistemul nostru sanitar din război, despre devotamentul surorilor de Cruce Roşie, dar şi despre sabotajele sovieticilor şi raporturile noastre cu aliaţii germani.
„Spitalul era într-un cămin studenţesc din Stalino, cu patru etaje, colosal de prost imobilul întreţinut, murdar, dărăpănat. Noi, cu puţine infirmiere şi cu soldaţii pe care-i aveam, a trebuit să facem curăţenie în acest spital, adică să-l facem locuibil pentru răniţi. Nu funcţiona niciun WC, soldaţii noştri cărau cu găleţile de la etaje până în curte… Noi eram destul de bine echipaţi, din toate punctele de vedere, ca medicamente, pansamente, nu mai vorbesc de doctori care erau de mâna întâi şi surorile de Crucea Roşie care au fost excepţional de devotate! Au muncit până la refuz, zi şi noapte. […] Erau patru-cinci medici, aşa mi-aduc aminte… Eram noi, surorile de Cruce Roşie, într-un număr de opt sau zece. Noi duceam o muncă nu numai de soră, duceam o muncă pe toate terenurile, pentru că aveam enorm de mulţi răniţi, chiar doi într-un pat şi toate făceam de toate. […]
Nu puteam să gătim, pentru că soba enormă care era pentru tot acest cămin de studenţi unde era instalat spitalul, precum am spus, nu mergea; acea maşină mare, cu lemne, n-avea tiraj. Am chemat ruşi, am chemat… au încercat soldaţii noştri, vă daţi seama ce este într-un spital în care răniţii veneau şi plecau şi noi trebuia să servim tot timpul şi mâncare şi ceai şi… vremea începuse să fie aspră. Şi, la un moment dat, soldaţii noştri au avut ideea să înceapă să spargă [coşul] şi ce au constatat?! Coşul fusese înfundat cu intenţie, cu cărămizi, moloz, ca să nu poată să fie întrebuinţată această [sobă]. Şi se vedea că toate erau puse la retragerea lor [trupelor sovietice], adică un act de sabotaj! […]
Şi spălătoria era o mare problemă! Angajam personal din Stalino, femei – bărbaţi mai puţin, că erau plecaţi pe front – care să lucreze. Lucrau extraordinar de prost, cu intenţie. La fiecare lucru întâlneam sabotajul şi aşa a durat până când a trebuit să plec. La un moment dat, am venit în concediu în ţară şi m-am reîntors [mai târziu], ne-a apucat iarna, caloriferele nu mergeau, erau probleme de încălzit nemaipomenite!
Ce categorii de bolnavi primeaţi?
Numai răniţi de pe front. În timpul luptelor de la Cotul Donului ne-au sosit enorm de mulţi răniţi, [după] celebrele bătălii de la Cotul Donului, nu eram prea departe, eram chiar în drumul spre Caucaz, la o distanţă de circa 80-100 km de Rostov. La Rostov trebuia să mergem pentru a lua de la Statul nostru Major – şi în special de la nemţi – toate dispoziţiile. Noi şi cu nemţii… în general, eram foarte prost trataţi de nemţi… […]
Îndată ce aveam un tren evacuam răniţii, că noi eram un fel de tranzit acolo, adică… de altfel, se numea Spital de Campanie. Reţineam numai pe răniţii netransportabili, pentru care luptam cu slabele noastre mijloace pe care le are un spital de campanie, să-i salvăm. Mureau, bieţii băieţi! Au fost nişte episoade tragice… Am avut vreo doi-trei morţi, începuse zăpada, vijelia şi, natural, i-am scos din spital şi au fost aşezaţi în curte – o curte interioară a spitalului – unde nu puteau să vină animale. Pentru ca, peste noapte, să vină o furtună de zăpadă, ca a doua zi să fie toată curtea acoperită şi noi să nu mai ştim unde sunt bieţii băieţi ăia morţi! Ăsta e războiul, război trăit…
De la nemţi făceam aprovizionarea cu medicamente. […] Primeam şi din ţară, dar nu regulat. Vedeţi, noi nu aveam o linie directă de aprovizionare din ţară, totul se petrecea prin Germania, ca şi aprovizionarea noastră. Şi acelaşi lucru cred că se petrecea şi cu medicamentele. În orice caz, noi făceam mare economie la medicamente, la feşe, puneam să fie spălate de zece ori aceleaşi feşe – aveam probleme, aveam probleme… [dar] ne descurcam cum puteam! […]
Noi, militari [nu aveam], în afară de un număr de soldaţi care erau… – cum se numeau aceia bătrâni care nu mergeau la front? – adică oameni care nu erau buni de front şi care erau pentru cărat, vă daţi seama, paturile alea, 300 de paturi pliante, un spital întreg, asta era trupa noastră care era foarte [slabă]… din punct de vedere forţă. Erau oameni în vârstă, oameni obosiţi, ăştia formau trupa noastră. Între ei, am avut norocul de a găsi un bucătar, că şi asta e o problemă. Exista de la noi o soră de Cruce Roşie, dar nu putea ea să gătească pentru 3-400 de răniţi, nu? Şi atunci, acest bucătar de meserie s-a descurcat foarte-foarte bine. Şi în momentul când am plecat eu în concediu, în ţară, el a spus: <A, păi viu cu dumneavoastră!> Zic: <Stai, domnule!…> Ne obişnuisem să lucrăm mână în mână. Că acolo făceai de toate şi astea toate pe trei sau patru etaje, nici nu mai ştiu câte avea [căminul], fără lift… ăsta este războiul!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
