Serviciul Sanitar al Armatei Române desfăşoară o experimentată activitate, bunele îngrijiri medicale duc la recuperarea a 80% dintre răniţi pentru front, la reducerea mortalităţii şi evitarea invalidităţii · atunci când e nevoie, intervenţiile chirurgicale încep la Ambulanţa Divizionară şi continuă la Spitalul de Campanie · tratamentele ulterioare se aplică în Spitalele de Zonă Interioară · răniţii care nu se pot deplasa până în spatele companiilor se retrag din primele linii adăpostindu-se în spatele denivelărilor de pământ, în tufişuri sau în gropi · gropile care îi adăpostesc vremelnic sunt numite „cuiburi de răniţi” · într-o perioadă de acalmie răniţii din „cuiburi” sunt ridicaţi de brancardieri şi transportaţi la P.P.A.
Chirurgul Nicolae Micu se afla în 1942 la la Nalcik, în Estul Caucazului, împreună cu Divizia 2 vânători de munte al cărei medic era. După luptele de la Cota 910 a fost pus în situaţia de a face o operaţie dificilă şi de a găsi rapid o proteză improvizată care să salveze viaţa unui soldat rănit la gât. Sub o extremă presiune psihologică, în condiţii precare şi într-un timp foarte scurt, doctorul Micu a reuşit intervenţia chirurgicală pe care n-avea să o uite toată viaţa.
Atacul
„Îmi amintesc ca acuma că ultima duminică a lui august ’42… era într-o duminică şi, ca niciodată, aşa cum era organizată armata noastră atuncea, omul meu, ordonanţa, mă îmbia să mănânc ceva. Gândul mi-a plecat acasă, la mama – nu eram căsătorit atunci – care mergea la biserică şi se ruga în timpul liturghiilor pentru sănătatea mea şi pentru a fi proteguit de Creator. Şi, pe măsură ce trecea timpul, am avut un presentiment care din ce în ce [a crescut], pe măsură ce se scurgeau minutele. A devenit clar că în groapa mea individuală – care era o groapă circulară, […] numai cât să intre un om în picioare şi [făcută astfel] din considerente strategice, ca proiectilul să aibă cea mai mică şansă să pătrundă în groapă – va cădea un proiectil de artilerie inamic.
Către ora prânzului, când arşiţa – şi vă închipuiţi, în august! – era cotropitoare, am rugat ordonanţa, sub pomul unde aveam adăpostul, să-mi întindă o foaie de cort ca să-mi îmbunătăţesc răcoarea. N-a trecut mult timp, a început artileria rusească să tragă şi avea obiceiul ca să nu-şi contenească tragerile până nu se încheiau două ore fix. Este adevărat, ştiţi, ca o notă glumeaţă, că atunci când se termina – sau se apropia de terminare – tirul artileriei ruseşti, veneau proiectile care nu explodau. Soldaţii noştri, trăiţi în mediul rural, chiar glumeau: <Domnule doctor, au început să tragă cu sfeclă ruşii ăştia, li s-a terminat [muniţia]… Haideţi să ieşim din gropi!> Şi, la scurt timp după ce am ieşit din gropi, foaia de cort a început să fie ciuruită de proiectile de infanterie, de gloanţe, de foarte aproape. Mi-am trimis ordonanţa la comandant, să-i raporteze, ca să ia măsuri, să trimită la contraatac. El, sigur, comandantul, ştia, mi-a spus să fiu liniştit. Nu vroiam totuşi, cu tot presentimentul, să părăsesc groapa. Nu vroiam să fiu aşa, o victimă uşoară şi un fel de maimuţoi care să se protejeze umblând din groapă în groapă!
Însă acuma se întâmplă evenimentul care a <rezolvat> [dilema]: în acest atac la grenadă şi la baionetă unul dintre ostaşii noştri a primit un <agent vulnerant>, adică a primit o schijă de grenadă care i-a luat o bună parte din inelele traheei […]. Şi când a fost adus la postul de ambulanţă era vânăt-negru ca cenuşa, pentru că nu mai putea respire. Sunt anunţat în momentul acela de urgenţă, eram la câţiva metri, 10, maximum 12 metri de postul unde trebuia să îngrijesc răniţii, să le dau asistenţă de urgenţă. Subofiţerul care a venit să mă anunţe mi-a spus: <Domnule doctor, veniţi repede, este un moribund…>, nu ştiu ce.”
Hemostaza
„Am părăsit groapa, m-am dus. Când l-am văzut mi-am dat seama de starea lui gravă, era foarte agitat, era negru ca cenuşa cum se spune, iar sângele, jetul de sânge din gâtul lui mă împroşca. Sigur că mi-am dat sema de gravitatea cazului şi am căutat cât mai repede, cu sumarul instrumentar pe care îl aveam [să îl operez]; dar, într-o scăpărare de timp, într-o fracţiune de secundă, vedeam sala de operaţie a Clinicii de chirurgie a Spitalului Brâncovenesc, dar pe care acuma trebuia s-o improvizez într-o targă ţinută de doi ostaşi deasupra apei care ne inundase. Am uitat să vă spun că în timpul tragerilor de artilerie, o ploaie naturală, ca la munte – şi în Caucaz erau foarte dese – îmi inundase groapa unde aveam Postul batalionar de prim ajutor.
Dar, în fine, rănitul era foarte agitat, îşi scotea din buzunare gloanţe şi făcea nişte gesturi care împiedicau intenţia mea de a face hemostaza. Şi atuncea ordonanţa mea care […] nu avea nicio şcoală sanitară, era o simplă ordonanţă, dar era un flăcău zdravăn, […] dându-şi seama că purtarea rănitului mă deranjează, mi-a şoptit la ureche: <Domnule doctor, vă arată să-l împuşcaţi!> Şi atuncea am avut şi eu răgazul să-mi dau sema de chinurile [rănitului]. Eu, preocupat de plaga produsă prin rănire, de gravitatea ei, de iminenţa morţii, nu mi-am dat seama [ce încerca el să-mi spună] şi de chinurile groaznice prin care el trecea, prin lipsa de aer – nu putea să-i pătrundă niciun pic de aer pe trahee, pentru că el trebuia să tuşească continuu ca să împiedice scurgerea sângelui pe beregată în plămân. Şi atuncea eu am avut puţin tact şi i-am explicat rănitului că dacă el mă ajută pe mine şi caută să se stăpânească, să stea mai liniştit, eu îl salvez. Se pare că […] soldatul m-a înţeles. Am reuşit în scurt timp să opresc hemoragia, a început să se coloreze la faţă, a început să respire. Dar marea dificultate era că acum făceam aproape o experienţă, aşa cum în laboratoarele [spitalului], când eram student, porneam inima broaştei cu curentul galvanic. Atâta timp cât am făcut hemostaza, atâta timp cât i-am ţinut plaga aceea deschisă prin care aerul putea să intre în plămân, el era viu şi am avut răgazul să-i spun: <Ei, vezi? Dacă ai stat liniştit am reuşit să te scot din ghearele morţii!> Dar nu i-am spus mai mult, că marea dilemă acum începea pentru mine.[…] Eu, ce aveam de făcut acuma era să transform această plagă delabrată şi cu lipsă de inele cartilaginoase a traheei, s-o transform într-o traheoctomie.”
Traheoctomia
„Eu reuşisem să opresc hemoragia, reuşisem [să fac] ca bolnavul să respire dar n-aveam cu ce să-i asigur continuitatea vieţii. Şi m-am gândit din ce pot să improvizez o canulă asemănătoare. Întâi, m-am gândit la un tub de glonte şi, cu o cracă din părul sub care eram, am încercat s-o recurbez, s-o fac curbă, ca un capăt să poată pătrunde în axul traheei, iar celălalt capăt să vină la piele, pe care să pătrundă aerul. […] Norocul lui şi al meu este că, după primul insucces… aveam un paner întreg – adică un fel de coş care se purta pe samarele căluţilor noştri de la Vânătorii de munte – unde se afla şi o trusă de gazaţi şi anume un tub de aluminiu, nu-l uit nici acuma! I-am spus subofiţerului să caute în panerul cutare şi mi-a venit în câteva minute cu tubul de aluminiu. Toată lumea ştie că aluminiul este un metal foarte elastic, foarte maleabil mai bine zis şi care se pretează. Şi atuncea, într-un gest foarte simplu, capacul i l-am îndepărtat, iar capătul celălalt l-am tăiat cu o foarfecă chirurgicală. Şi iacătă că am realizat un tub pe care l-am recurbat şi am realizat ceea ce cu câteva minute înainte nici nu speram! […]
În fine, l-am fixat cu nişte fire de catgut la piele. Şi soldatul, simţind că trăieşte – dar, sigur, nu putea vorbi pentru că presiunea aerului scăpa prin acest tub – îmi amintesc ca acuma, într-un gest de mulţumire, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. Trebuie să vă mărturisesc că atunci nu mi-am putut stăpâni câteva lacrimi de mulţumire pe care o trăiam pentru un succes operator, dându-mi seama că, într-adevăr, prin cunoştinţele mele prin darul şi harul pe care, după părerea mea, Dumnezeu mi le-a dăruit, să pot să salvez un tânăr din ghearele morţii… Cred că nu e lipsit de importanţă.
Ca să închei… Ordonanţa mea, văzându-mă liniştit acuma, ştiţi ce mi-a raportat? […] Zice: <Domnule doctor, ştiţi proiectilul ăla care a explodat aproape de noi atunci când aţi întrerupt operaţia şi v-aţi lăsat pe vine la apă> – că era groapa plină de apă – <şi pe urmă v-aţi continuat operaţia? Ştiţi unde a căzut proiectilul ăla?… În groapa dumneavoastră!>… Vedeţi cum [ne-a ajutat] Dumnezeu, care numai El ştie să diriguiască paşii şi gesturile oamenilor, pe acest nenorocit rănit eu să-l pot salva, iar el la rândul lui să mă scoată [din groapă]!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
