Vineri, 16 aprilie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea actorului, regizorului, scenaristului, producătorului şi romancierului britanic Sir Peter Ustinov, o mare personalitate artistică, un remarcabil umanist şi un mare umorist.
Peter Alexander Freiherr von Ustinov, s-a născut la 16 aprilie 1921, în Camden, un district în nord-vestul Londrei, în Anglia, părinţii săi fiind Jona Freiherr von Ustinov – un angajat al serviciului britanic de intelligence MI5, cu origni ruseşti, poloneze, germane şi etiopiene, şi Nadia (Nadejda) Leontievna Benois – pictoriţă cu descendenţă franceză, rusă, germană şi italiană.
Părinţii săi l-au înscris la prestigioasa Westminster School, pe care a abandonat-o însă la vârsta de 16 ani. A luat apoi lecţii de actorie la London Theatre Studio.
Peter Ustinov a debutat în cabaret la vârsta de 17 ani, la 19 ani scria prima piesă de teatru, apoi şi-a făcut debutul în teatru în piesa „Crimă şi pedeapsă”, pentru ca în anii următori să îşi regizeze propriile piese.
În anul 1940, apare în filmele documentare „Hullo Fame”, şi „Mein Kampf – My Crimes”, iar în anul 1942, joacă în producţiile „One of Our Aircraft Is Missing”, în rolul preotului, în „The Goose Steps Out”, în rolul Krauss şi în „Let the People Sing”, în personajul dr. Bentika.
Însă după război, îşi va continua cariera, va scrie piese de teatru, scenarii, romane, regizează filme, joacă în filme şi în spectacole de teatru.
În anul 1961 primeşte premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar, pentru personificarea lui Batiatus din „Spartacus”, regia Stanley Kubrick, în care a jucat alături de Kirk Douglas (Spartacus) şi Laurence Olivier (Crassus).
În anul 1965 primeşte Oscarul pentru cel mai bun rol secundar, pentru rolul Arthur Simon Simpson din „Topkapi”, regia Jules Dassin, în care a jucat alături de Melina Mercouri (Elizabeth Lipp) şi Maximilian Schell (Walter Harper).
Iubitorii filmului îl păstrează în memorie şi pentru alte roluri remarcabile precum cele din „Lola Montès”, „Moarte pe Nil” – rolul genialului Hércule Poirot -, „Fantoma lui Barbă Neagră” sau „Iisus din Nazareth”, regia Franco Zeffirelli.
Jocul său scenic a fost foarte bine primit de public, mai ales că personajele sale erau dulcegi, linguşitoare ori infricoşătoare dar în acelaşi timp ingenioase şi amuzante. Multe dintre acestea, au dat o notă particulară dramei, exemplul cel mai firesc fiind rolul detectivului Hércule Poirot în nenumăratele versiuni cinematografice în care au fost transpuse nuvelele scrise de Agatha Christie:
”Evil Under the Sun” – 1982, „Thirteen at Dinner” (film TV) – 1985, „Dead Man’s Folly” (film TV) – 1986, „Murder in Three Acts” (film TV) – 1986 şi „Appointment with Death” – 1988.
Pe lângă faptul că a fost şi regizor al unora dintre filmele ale căror scenarii le-a scris şi în care a şi jucat, a scris şi piese de teatru, realizate cu un fin umor cosmopolit, printre acestea aflându-se „The Love of Four Colonels” (1951), „Romanoff and Juliet” (1956), „The Unknown Soldier and His Wife” (1967) sau Krumnagel (1971).
În anii ’60, Ustinov a devenit rezident al statului elveţian, pentru a evita sistemul de impozitare britanic.
În anul 1968, UNICEF l-a numit abmasador al bunăvoinţei, iar în anii care au urmat, a fost implicat în mai multe campanii în favoarea cauzei copiilor din întreaga lume.
Tot în anul 1968, a fost ales rector al Universităţii din Dundee, funcţie în care s-a aflat timp de şase ani.
În anul 1977, a publicat o carte de memorii autobiografice, „Dear Me”.
În anul 1980 Regina Angliei îi conferă titlul de „Sir”, însă lui Peter Ustinov nu i-a plăcut niciodată ca acest apelativ să îi fie alăturat numelui său.
Începând cu anul 1989, va ocupa locul lăsat liber de Orson Welles la Academia de Arte Frumoase din Paris.
La începutul anilor ’90, Ustinov a fost criticat pentru poziţia sa controversată cu privire la situaţia din Rusia acelor vremuri şi pentru sprijinul necondiţionat pe care i l-a acordat lui Mihail Gorbaciov.
Din anul 1991, a prezidat „Mişcarea federalistă mondială”, o organizaţie neguvernamentală care promovează conceptul instituţiilor democratice globale.
La 31 octombrie 1984, s-a petrecut un eveniment nefericit care a marcat existenţa lui Ustinov: în timp ce se îndrepta spre locul unde trebuia să acorde un interviu marelui actor englez, care filma un documentar pentru televiziunea irlandeză, primul-ministru indian, Indira Gandhi, a fost asasinată de două dintre gărzile sale de corp, Satwant Singh și Beant Singh.
În anul 1999, era înfiinţată Fundaţia „Sir Peter Ustinov”, cu sediul în Frankfurt, Germania, iar printre obiectivele acesteia se află sprijinirea – materială, culturală, socială, religioasă – a copiilor şi a accesului acestora la educaţie.
În anul 2000, el şi-a exprimat susţinerea pentru autorităţile chineze, aspru criticate la nivel internaţional pentru încălcarea drepturilor omului, opinând că la dimensiunile populaţiei din această ţară, respectarea drepturilor omului nu poate avea aceeaşi abordare ca în alte state cu o populaţie mai puţin numeroasă.
A manifestat o mare slăbiciune pentru roluri comice, mărturisind că râsul îl atrage enorm, „ca un drog”, sunetul său părîndu-i-se ”a fi cea mai civilizată muzică din lume”.
Ustinov a rămas, întreaga viaţă, celebru pentru umorul său. Se spune, spre exemplu, că un grup de admiratori l-a invitat pe celebrul actor la o cină cu pretenţii. Gazdele au profitat de ocazie pentru a-şi promova fiica şi au insistat să cânte mai multe arii din opere. Cerându-i-se părerea, actorul a spus: „Am un prieten la Paris care, dacă ar auzi-o, ar da un milion de dolari…
– O, nu, nici chiar aşa, ne simţim flataţi!, au spus părinţii tinerei netalentate …
– E surd din naştere”, a explicat Ustinov…
Ustinov a fost căsătorit de trei ori. În anul 1940, se însura, pentru prima dată, cu actriţa britanică Isolde Denham (1920–1987), cei doi având o fiică, Tamara Ustinov. Isolde a fost sora Angelei Lansbury, cea care a jucat alături de Ustinov în „Moarte pe Nil”. În anul 1950, va divorţa de prima soţie, iar patru ani mai târziu se recăsătorea cu Suzanne Cloutier, o actriţă canadiană de film, care i-a dăruit trei copii, Pavla, Andreea şi Igor.
În anul 1971 divorţează de a doua soţie, iar doar un an mai târziu se va căsători cu jurnalista franceză Helene du Lau d’Allemans, care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii.
După anul 1990, Ustinov a jucat mai rar, dar a dedicat mult timp activităților sociale, a scris piese de teatru și romane și a susținut prelegeri la universități.
Ultimele sale filme au fost: „Alice in Wonderland”/”Alice in tara minunilor (1999) – rolul Walrus, „Deutschlandspiel” (2000) – rolul Igor Maximytschew, „Victoria & Albert” (2001) – rolul Regele William al IV-lea, „Salem Witch Trials”/”Vrăjitoarele din Salem” (2002) – William Stroughton, „Winter Solstice”/”Solstiţiul de iarnă” (2003) – Hughie McLellan şi „Luther” (2003) – rolul Friedrich.
În ultimii ani, el a luptat cu diabetul agresiv, o boală care avea să îi macine organismul. În aceşti ani a locuit la casa din Bursins, pe malul lacului Geneva, în Elveţia.
Pe lângă cele două premii Oscar, el a mai fost nominalizat la aceste distincţii în anul 1952, pentru Cel mai bun actor în rol secundar, în „Quo Vadis”, şi în 1969, pentru Cel mai bun scenariu original, „Hot Millions”.
În anul 1952, a primit „Globul de Aur” pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru „Quo Vadis”, la aceleaşi premii primind alte două nominalizări, în 1961, pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru „Spartacus”, şi în 1965, pentru cel mai bun actor (comedie/muzical), pentru „Topkapi”.
În anul 1992, a obţinut un premiu BAFTA pentru întreaga carieră, a fost recompensat cu trei premii Emmy – în 1958, pentru „Omnibus: The Life of Samuel Johnson”, în 1967 – „Barefoot in Athens” şi în 1970 – „A Storm in Summer”, în 1993 a primit Premiul London Critics’, premiul Bambi – 1994, Premiul German Video al DIVA – 1997, Premiul Televiziunii Bavareze – 1998, Premiul Golden Camera (Goldene Kamera, Berlin) – 2001, Premiul Planetary Consciousness al Clubului de la Budapesta – 2002, Premiul Bavarian Film (Bayerischer Filmpreis) – 2004.
De asemenea, el a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii, unele de stat: Medalia Benjamin Franklin a Societăţii Regale de Arte (Londra) – 1957, titlul de Comandor al Imperiului Britanic (1975), Premiul internaţional al UNICEF (1978), titlul de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor (Franţa) – 1985, Ordinul Istiqlal (Regatul Haşemit al Iordaniei) – 1986, Medialia de Aur a oraşului Atena (1990), Medialia Crucii Roşii Elene (1990), Medialia Universităţii Charles din Praga (1991), titlul de Cavaler al Crucii Sudului (Brazilia) – 1994, Premiul Culturii Germane (Deutscher Kulturpreis) – 1994, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germane (Bundesverdienstkreuz) – 1998, Crucea de Onoare a Austriei pentru Ştiinţă şi Artă, clasa I – 2001, Premiul Hanseatic Bremen pentru activitate internaţională (Bremer Hansepreis für Völkerverständigung) – 2004.
I-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către numeroase instituţii de învăţământ superior din întrega lume: 1968 – Cleveland Institute of Music (Ohio, SUA), 1969 – Universitatea din Dundee (Marea Britanie), 1971 – Universitatea La Salle – (SUA), 1972 – Universitatea Lancaster (Marea Britanie), 1981 – Universitatea din Lethbridge (Canada), 1984 – Universitatea din Toronto (Canada), 1988 – Universitatea Georgetown (SUA), 1991 – Universitatea Carleton (Canada), 1992 – Universitatea Durham (Marea Britanie), 1995 – Colegiul St. Michael (Canada), 1995 – Institutul Pontifical pentru Sudii Medievale (Canada), 1999 – Universitatea Naţională a Irlandei, 2001 – Universitatea din Geneva (Elveţia).
Peter Ustinov a murit la 28 martie 2004, la vârsta de 82 de ani, într-o clinică din Génolier, lîngă Nyon (Elveţia), în urma unui infarct.
Postum a primit Premiul Rose d’Or Charity al Eurovision, împreună cu UNICEF, în anul 2004.
