Motto: „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“ – Calistrat Hogaş
Luni, 19 aprilie, se împlinesc 174 de ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, cel mai important exponent al literaturii de călătorie din ţara noastră. Pentru Hogaş călătoriile au însemnat însăşi viaţa, fiindcă iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeţii şi pline de farmecul priveliştilor. El a considerat că peisajele autentice sunt refuzate celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat, fiindcă o drumeţie veritabilă se deosebeşte fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul.
Calistrat Hogaş a descris în pagini de o rarisimă frumuseţe peisajul natural al ţării noastre, pe care l-a receptat cu maximă atenţie şi trezire a simţurilor, iar lucrarea sa de căpătâi, ”Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește Tudor Vianu, un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, genial povestitor și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.
Calistrat Dimitriu, după numele la naştere, s-a născut la 19 aprilie 1847, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, fiind protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Familia Dimitriu avea nu mai puţin de 12 copii. Se spune că învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată – sub pretextul că într-o bună zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să poarte un nume obişnuit pe care să-l întâlneşti la oricine -, astfel că învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună fiului său numele de Hogaş.
Tatăl său şi-a dorit pentru el să urmeze calea preoţiei, dar micul Calistrat avea alte planuri. Primul său învăţător pe care l-a avut a fost Ioniţă Hrisanti, care era şi dascălul bisericii, însă Calistrat nu a vrut să studieze cu el, spunând că nu vrea să devină preot, ci să „înveţe carte”. În anul 1859 a absolvit, ”foarte bine”, şcoala primară din Tecuci, apoi este înscris la Academia Mihăleană, unde devine bursier. Aici este coleg cu nume sonore precum A.D. Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior.
Având în vedere extrem de numeroasa sa familie, tânărul urmăreşte independenţa financiară, astfel că, încă din vremea liceului, acorda meditaţii colegilor mai slabi la învăţătură dar scria şi poezii.
Apoi, Calistrat Hogaş este admis la Facultatea de Litere din Iaşi, ca student bursier.
După absolvire, devine profesor la gimnaziul proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ, unde se şi căsătoreşte cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cea care, în perioada 1871 – 1882 avea să-i dăruiască nu mai puţin de opt copii.
În anul 1874, Calistrat Hogaş debutează literar cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, în ziarul local „Corespondenția provincială”.
În anul 1878, intră în conflict cu autorităţile din învăţământ şi este obligat să se mute la Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. La scurtă vreme, gimnaziul din Piatra Neamţ avea să fie desfiinţat.
În anul 1880 devine profesor la Școala Normală ”Vasile Lupu” din Iaşi. În această perioadă, invitat fiind în casa unei rude a Veronicăi Micle, îl cunoaşte pe Ion Creangă.
Calistrat Hogaş a continuat în toată această perioadă să scrie, însă succesul său literar s-a lăsat îndelung aşteptat, fără ca acest lucru să-l deranjeze.
În anul 1881, revine la Piatra-Neamț, ca director al gimnaziului reînfințat şi tot atunci îl cunoaşte pe revizorul școlar I.L. Caragiale.
La 3 iulie 1882, Hogaş a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Crezul său literar a apărut chiar la începutul unui scurt fragment intitulat „Amintiri din copilărie”: „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“
După câţiva ani încep din nou şicanele autorităţilor la adresa sa, drept urmare este obligat să se mute la Alexandria, unde este numit director al gimanziului.
În anul 1891, însuşi regele Carol I îi recunoaşte lui Hogaş realizările extraordinare din domeniul educației, conferindu-i profesorului Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, clasa I.
În perioada 1891 – 1899, este director la gimnaziul din Roman, şi profesor la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, unde Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”, descriindu-l pe Hogaş ca un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”.
A devenit apoi profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași.
Hogaş a continuat activitatea sa literară, iar după ce l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu, în anul 1907, s-a lăsat înduplecat de acesta, debutând în revista „Viața Românească”, unde a început şi a continuat să-și publice însemnările de călătorie.
Lunga activitate didactică i se va reflecta în opera literară, multe din scrierile sale adresându-se tinerilor.
În anul 1912, se pensionează, în acelaşi an fiind publicată cea mai cunoscută creație a sa, „Pe drumuri de munte”. Interesant este că din cauza numeroaselor greşeli de tipar, tot tirajul volumului este dat la topit.
Deşi şi-a încetat oficial calitatea de dascăl, fiind extrem de iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea, şi chiar la această vârstă înaintată, fascina prin prospețimea sa, prin dinamismul orelor de clasă și prin dragostea imensă pe care o arăta elevilor săi.
În povestirea „Spre mânăstiri” din volumul „Pe drumuri de munte” (1912), Hogaş relatează trecerea sa pe la Cetatea Neamţului, din oraşul Târgu Neamţ, aflat pe valea unui pârâu limpede ce scânteia sub lumina soarelui. Hogaş spune că „Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gânditoare pare că vestita Cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute”. Aici a stat Hogaş, la umbra unui mesteacăn, pentru a se odihni şi a-şi sătura „ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte”.
În 1914 apare ediţia a doua a volumului „Pe drumuri de munte”, care este însă mistuită integral de un incendiu.
În anul 1915, una din fiicele sale se îmbolnăveşte grav, iar el, îndurerat, se retrage la Piatra-Neamț, în casa care aparţinea soției, unde începe, la rându-i, să fie măcinat de o boală cumplită.
Fica sa, Sidonia, avea să mărturisească aerul zilelor de final ale tatălui său: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot».”
La 28 august 1917, aflându-se la Roman, Calistrat Hogaş trece la cele veşnice, la vârsta de 70 de ani, ca urmare a unui enfizem pulmonar.
El a fost înmormântat, la 30 august, la cimitirul din Roman, într-un sicriu care a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe.
Slujba a fost oficiată de un singur preot, așa cum și-a dorit, iar Cleopatrei și Sidoniei, fiicele sale, le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț.
După mai multe formalități, în octombrie 1917, rămăşiţele sale au fost deshumate, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, în condițiile în care România se afla în plin război. La 8 octombrie, Calistrat Hogaş avea să fie reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi.
„Pe drumuri de munte” este republicată în anul 1921, postum, de această dată în două volume, ultimul – cel intitulat „În Munţii Neamţului” – fiind prefațat de Mihail Sadoveanu, care avea să scrie şi prima recenzie cu adevărat importantă a operei lui Hogaş.
În anul 1922, lui Calistrat Hogaş, căruia în 1915 îi fusese refuzat premiul Academiei în valoare de 5000 lei, i se conferă postum primul premiu iniţiat de Societatea Scriitorilor Români, în baza unui raport redactat de Liviu Rebreanu.
La 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal şi îşi oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul. Mărturiile vremii o descriu pe aceasta ca moştenitoare a dragostei tatălui pentru necuvântătoare, ea trăind înconjurată de zeci de pisici pentru a căror hrană îşi cheltuia aproape toate veniturile, în ceea ce o privea fiind o vegetariană convinsă.
În anul 1967, Sidonia a donat statului casa părintească pentru a fi restaurată şi a pentru a se organiza aici un muzeu memorial. Tot ea a oferit, spre achiziţie, în două rânduri, Muzeului Judeţean de Istorie, obiecte şi manuscrise care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziţia memorială.
